Omul Cecil şi personajul Beaton, două figuri interşanjabile pe acelaşi chip-suport. Din similare contraste pare să se fi încropit şi expoziţia cu titlul Cecil Beaton: Teatru de război, pe care o găzduieşte Imperial War Museum până la sfârşitul anului. Cum nimic nu este întâmplător, beatonismul franc, lipsit de glamour al capturilor expuse la Londra pare expresia magistrală a pasiunii lui Cecil pentru arta teatrală. Mai bine de două sute de fotografii din Cel de-al Doilea Război Mondial şi fragmente de jurnal îmbracă în umbre scena istoriei, pe care o astfel de piesă nu ar fi trebuit să se joace niciodată.
În subsidiar însă, expoziţia de acum scoate în evidenţă şi altceva. Puţini ştiu poate că Cecil, cu personalitatea lui dificilă, cu ambiţia şi vanitatea de a cunoaşte faima punându-se în slujba ei şi cu măiestria indiscutabilă care l-a ajutat să urce în lumi fără cusur este acelaşi care a coborât în pântecele tragediei, lipsit de glorie. Fotografiile expuse acum aparţin de acea latură a lui Beaton ţinută departe de paginile revistelor şi atât de apropiată dramaturgiei, cu care a avut o relaţie specială. În Teatrul de război surprins de el joacă actori fără nume, care îşi croiesc singuri costumele în pregătirea ultimei reprezentaţii. Decorurile sunt clădiri în prăbuşire, în care viaţa curge încă, iar forţa şi slăbiciunea, speranţa şi convingerea aparţin împreună de un absurd dureros. Absurd care împrumută parcă ceva din amprenta lui Cecil.
Un bărbat uşor efeminat şi un fotograf dornic să extragă din vieţile celebrităţilor doar forme perfecte, Cecil a fost acuzat, poate nu atât de mult cât a fost lăudat, că fotografiile sale din Vogue sau Vanity Fair nu erau altceva decât un joc măgulitor al aparenţelor. Deşi înnobilat de patria mamă, Beaton era în realitate un individ ipocrit, care împroşca pe toată lumea cu noroi, inclusiv pe membrii familiei regale şi pentru care poveştile din spatele chipurilor aproape că nu contau. Toate aceste nuanţe reproşabile ale personalităţii, pe care Cecil le-a dezvăluit în jurnalele sale, spun însă puţin despre ceea ce a lăsat moştenire.
Timp de cinci ani, cât a fost însărcinat de Ministerul Britanic de Informaţii ca fotograf de război, Beaton a făcut mai bine de şapte mii de fotografii, atât în Europa, cât şi în Orientul Mijlociu, India sau China. Impactul lor a fost unul major la vremea respectivă, fiind folosite ca mijloc de propagandă pentru intrarea Statelor Unite în război. Una dintre cele mai puternice astfel de capturi o reprezintă pe micuţa Eileen Dunne, care strânge la piept o păpuşă pe un pat de spital. În 1981, la puţin timp după moartea sa, câteva dintre fotografii au fost incluse într-o expoziţie similară, şi totuşi aceste secvenţe ale carierei lui Cecil au rămas mereu în umbră. Şi acesta este un motiv în plus ca expoziţia de acum să stârnească emoţii puternice şi încărcate de semnificaţii. Pentru că nu pot să nu mă întreb, citind biografia şi privindu-i opera: e posibil să grăieşti pe limba sufletului chiar dacă nu o înţelegi?
Descrieri foto:
1 – 1942. Un muncitor adună rămăşiţele căzute din acoperişul bisericii St Mary-le-Bow în urma unui bombardament din timpul operaţiunii London Blitz. Ulterior, biserica a fost aproape în întregime distrusă.
2 – 1942. Bărbaţi care făceau parte din grupul Long Range Desert, unitate a armatei britanice trimisă în Libia.
3 – 1943. O femeie sudor care lucra la construrirea unui vas în Tyneside, nord-estul Angliei
4 – 1941. Marinar britanic în permisie pe ţărm în Harrogate.
5 – 1941. Ofiţerul de aviaţie Neville Duke alături de avionul său de luptă Spitfire, aeroportul RAF Biggin Hill. După terminarea războiului a devenit unul dintre cei mai apreciaţi piloţi de teste ai Forţelor Aeriene Britanice.
6 – 1941. O femeie care făcea parte din echipajul Marinei Britanice, la bordul vasului său.
7 – 1944 – Asistentul şef al poliţiei alături de oamenii săi la intrarea într-o clădire din centrul de operaţiuni de la Chengdu, în China
8 – Un marinar coase la maşină un steag de semnalizare la bordul navei HMS Alcantra, care se îndrepta spre Sierra Leone.
9 – 1940 – Eileen Dunne de numai trei ani, în spitalul Great Ormond pentru copiii străzii.
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Portret de țară în pragul tulburelului
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
