În marginea cărții “Vânturile”, de Mario Vargas Llosa. Editura Humanitas fiction, 2023. Traducere din spaniolă de Tudora Șandru-Mehedinți. Prefață de Mircea Mihăieș.
Mario Vargas Llosa este scriitor și a primit Premiul Nobel pentru Literatură. El chiar l-a primit pentru literatură.
Totodată, Mario Vargas Llosa este un redutabil octogenar, născut în anii 1930 (n.red. 28 martie 1936).
În urmă cu ceva ani, Llosa ne-a dat o carte superbă de eseuri care purta titlul Civilizația spectacolului. Și era – pe scurt – despre moartea culturii. Mai grav (există lucruri mai grave decât moartea, cum bine ar trebui să știm deja de la poeți și nu numai de la ei): despre înlocuirea culturii cu spectacolul. Și despre căderea spectacolului în bâlci.
Despre cum au dispărut și vor dispărea toate cele care au făcut marea civilizație. Cinematografele, bibliotecile, librăriile, cărțile, muzica cultă, ziarele, libertatea, simțul rezonabilului și al ridicolului.
Mulți ani mai târziu, Llosa ne dă această carte care este așa cum se anunță încă de pe copertă o povestire. Este o transpunere (superbă, după gustul meu) în literatură a ideilor din eseurile sale de odinioară.
Veteranul Llosa se dezlănțuie: ne avertizează cu privire la cum arată de fapt prezentul nostru și ce urmează. E vestitorul apocalipsei. Și va fi, firește, ignorat.
Pentru că a vrut să o spună într-o povestire, a avut nevoie de personaje. Personajul central: un bătrân, un centenar, care trage acele vânturi antologice, este ruinat fizic, și-a pierdut în mare măsură memoria, dar încă trăiește. Trăiește, gândește, constată. La sfârșit bineînțeles că va muri, nu vă stric plăcerea lecturii. E limpede de la primele rânduri care îi e destinul. Un alt personaj este prietenul acestui bătrân, pe care îl are (sau crede că îl are) și care are alte păreri despre “progres”. E înduioșător cum se sună în fiecare dimineață să vadă dacă mai sunt în viață și să se invite la o cafea. Un alt personaj este Madridul acesta post-cultural și, de aceea, îngrozitor.
E timpul să mă mărturisesc: tot ce scrie Llosa în această carte despre ecrane, despre revoluția tehnologică, despre incultura maselor, despre stupiditatea ideilor (deși e mult spus) și modelor recente, toate acestea, toate le gândesc și eu.
Sunt întocmai ca acest personaj decrepit din povestirea lui Llosa. Un centenar în ultima zi, așteptând să mor în timp ce totul în jur se descompune și, din când în când, îmi amintesc.
Îmi amintesc – nu a fost mereu așa. Au existat filme de cinema, cărțile nu erau încă inutile, oamenii vizitau muzee, aveau pasiuni și idei și noblețe, erau imperfecți, trăiau mai puțin, fericirea tâmpă nu era încă obligatorie.
Au fost și alte vremuri, în care indivizii umani nu erau doar prelungirea inutilă a unor dispozitive electronice. Au fost și alte vremuri în care pe pământ se făcea până și dragoste, lumea sexului era misterioasă nu decăzuse nici în erotism, nici în pornografie.
Ba chiar și religiile aveau mister și, ca atare, aveau încă forță vitală. Așa cred și eu, da.
Sunt vechi și de acum nu mai poate fi mult.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Citiți și Llosa, un romantic
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ochii Monei – o carte despre salvarea prin artă
Anihilare de Michel Houellebecq a ajuns în librării
Alexandra Furnea – autor Humanitas cu cartea “Jurnalul lui 66”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
