Unul din marile mele of-uri era faptul că n-am trăit de-a binelea “binefacerile” comunismului din România. Eram copil la Revoluţie, iar amintirile din anii de dinainte nu sunt ale mele, ci ale celor din familie, povestite, sau mi le-am extras din lecturile proprii. Nu ţin minte nici cum era cu “luatul” luminii, nici cu statul la cozi interminabile pentru câteva alimente de bază sau cât de greu putea fi pentru un adult să-şi satisfacă nevoia de informaţie sau de socializare necenzurată. Şi, până de curând, toate aceste lipsuri au avut pentru mine ceva poetic, chiar romantic.
Mi-am imaginat că, în lipsa curentului, puteai să-l citeşti pe Gérard de Nerval la lumânare sau să-ţi declari taina amorului sub mantia întunericului. Dar de când trăiesc în Lagos, unde întreruperile de curent sunt la ordinea zilei, iar conexiunile de internet şi liniile telefonice funcţionabile după standardul european, un adevărat lux, mi-am dat seama că nu există nicio urmă de romantism în sărăcie. Şi, uneori, îmi este tare greu să mă obişnuiesc cu acest univers construit pe lipsuri. Aş minţi dacă nu aş recunoaşte că, în multe nopţi, mi-am îndreptat privirea spre cer, lăsându-mă purtată pe aripile unui vis dulce, imaginându-mi cum ar fi să fug spre aeroport şi să iau prima cursă spre orice destinaţie de pe Vechiul Continent. Dar în fiecare dimineaţă mă trezesc tot aici şi, într-un fel, mă simt vinovată pentru că nu i-am permis oraşului să mă prindă cu totul în vraja lui, că sunt încă tributară ideilor preconcepute. Ei, şi cu toate acestea, aici, în Lagos, descopăr în fiecare zi câte un motiv de bucurie.
De departe, cel mai fascinant aspect al noii mele vieţi în Nigeria, este vizita de weekend în piaţa Balogun. Sigur, tot oraşul este un imens bazar, în care se comercializează aproape orice produs direct în stradă, dar comerciant înseamnă cu totul altceva aici. Cum magazinele sunt destul de rare, totul, de la sandale, şosete, tablouri, produse alimentare, vase şi tacâmuri, care de care mai “poleite”, bijuterii, şi până la otrava pentru şobolani ori mâncarea pentru pisici, dar absolut totul, este împachetat în cutii de carton imense sau expus pe tăvi improvizate şi cărate de hamali în spate sau pe creştetul capului. Este suficient să deschizi geamul şi să fluturi câteva bancnote, că imediat îşi poţi face cumpărăturile fără să ieşi din casă.
Dar, în afară de aceşti “ambulanţi”, mai poţi târgui şi prin imensele pieţe, adevărate labirinturi, în care, şi dacă încerci să-ţi stabileşte repere, e aproape imposibil să nu te rătăceşti. Majoritatea localnicilor le umplu atunci în căutarea unor chilipiruri – obiecte de uz casnic la preţ redus sau legume şi fructe proaspete ferite de arşiţa verii sub un jet leneş de apă colorată. Cei ca mine se aventurează doar în căutarea de senzaţii noi, dar după ce te-au înnebunit culorile puternice şi te-a zăpăcit de cap parfumul tipic acestui loc, nu tocmai plăcut, vrei totuşi să cumperi ceva, oricât de neînsemnat, măcar ca să justifici timpul pierdut. Iar atracţia bazarului sunt materialele Ankara cu care îşi înfăşoară trupurile frumoasele nigeriene. Şi cum în piaţa Balogun am văzut cel mai mare număr de albi, nu mi-am putut stăpâni curiozitatea şi am întrebat o necunoscută blondă ce face în Lagos. Şi ce credeţi că făcea? Era designer şi venise special chiar pentru aceste materiale. Nu e fantastic? 🙂
Din Lagos, pentru cathy.ro, Adina-Laura Achim
Citiţi şi
Destinaţii de city-break: Copenhaga, orașul unde ar trebui să trăiască toate femeile
Cassie De Pecol – așa o femeie nu există? O, ba da!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
