Cel mai trist lucru care se face remarcat zilele acestea nu este nici cel că, din motive neexplicate complet, s-a ajuns la concluzia că prin creşterea cu 25% a salariilor s-ar rezolva fundamental ceva în sistemul medical, nici faptul că şefa partidului de opoziţie, pe care, probabil, l-au votat marea majoritate a medicilor (ce e drept, din lipsă de alternative) nu este de acord cu mărirea, ci mai degrabă atitudinea publicului larg.
A celor la care ne referim cu sintagma „pacienţii”, deşi probabil este vorba de oameni sănătoşi.
Ştiam că politicienii noştri sunt loviţi la cap dar, până zilele acestea, nu am realizat cât de mult îi merită publicul nostru.
Oamenii la noi nu sunt foarte deştepţi; probabil combinaţia de hrană de proastă calitate, educaţia slabă dată de părinţi la fel de limitaţi, nivelul submediocru al şcolilor şi mesajele puerile şi simpliste primite de la biserică, mass media şi a formatorilor de opinie fac ca, în secolul XXI, urmaşii corciţi ai getodacilor să fie destul de deficitari la capitolele de gândire, empatie, bun simţ şi simţ al dreptăţii.
Noi, medicii, am considerat până acum că publicul cunoaşte nivelul scăzut al salarizării noastre şi înţelege negreala cotidiană în care trăim, şi empatizează cu noi, fie şi numai pentru că, în marea majoritate a cazurilor, le facem bine, nu rău.
Zilele acestea aflu că acest fapt nu este adevărat. Nu există din perspectiva omului de pe stradă nici cea mai mică preocupare ca medicul să fie plătit mai bine decât taximetristul, din diferite motive.
Unii au avut experienţe neplăcute cu medicii. Au aşteptat poate la uşa cabinetului mai mult decât ar fi trebuit să aştepte, având în vedere importanţa proprie. Alţii consideră că medicul nu şi-a făcut treaba câtă vreme i-a tot bodogănit despre fel de fel de diagnostice de neînţeles, neexplicând deloc la fel de bine ca pe internet sau în Formula As. Alţii l-au pierdut pe unchiul Pandelică, cel care le-a pus prima ţigară în gură şi care a muit cu zile, de infarct şi emfizem, din cauza unui şpăgar nenorocit care nu a ştiu sau nu a vrut să îi dea medicamentele necesare să îl vindece de edem pulmonar şi şoc cardiogen.
Alţii sunt, în mintea lor, moralişti, oameni de viziune şi trăiţi prin lumea largă unde, aşa au înţeles ei, medicina este făcută de oameni voioşi, empatici şi care nu le cer niciun ban. Şi care ştiu, desigur, mult mai multă medicină adevărată.
Este adevărat că în lumea largă plicul ia forma contribuţiilor mult mai mari ale fiecăruia la sistemul de sănătate, medicina este mult mai scumpă şi medicul acela drăguţ care le ascultă păsurile şi bălăriile, adesea după programări de luni de zile, contorizează şi decontează minutele în aşteptarea plicurilor lunare de la asigurator. Şi tot la fel de adevărat este că de cele mai multe ori modul lor medical de a reacţiona este similar cu al nostru.
Dar acestea sunt numai detalii fără importanţă pentru minţile cu pretenţii, dar nu neaparat stufoase, ale multora.
Alţii afirmă că medicul are o datorie sacră, o chemare şi o obligaţie perpetuă faţă de pacient. Care este desigur mai importantă decât cea faţă de familie sau de viitorul propriu.
Spre deosebire, desigur, de propria condiţie a moralizatorilor care, ce noroc pe ei, nu au astfel de obligaţii.
Ca urmare a acestei obligaţii, medicul ar trebui, oricât de prost ar fi plătit şi tratat, să nu se gândească la asta şi să nu încerce să compenseze în vreun fel, ba din contra, să fie disponibil permanent, să stea şi peste program sau la telefon dacă este nevoie şi să îşi umple sufletul, nu portofelul, mai ales că nu îl obligă nimeni să nu îşi completeze veniturile, după program, cu căratul unor saci de cartofi, un pic de taximetrie sau făcut de manichiură, dacă este atât de nehalit cât să nu îi ajungă dreapta plată primită din sistem (pentru că publicul nu este în niciun fel de acord cu practica necinstită ca după program medicul să meargă în privat tot ca medic).
În fine, cea mai mare parte a publicului nu validează faptul că anii de pregătire, experienţa, gândirea, efortul, devotamentul, preocuparea, responsabilitatea şi timpul medicilor realmente merită mai mult.
Teoretic da, sigur, ar fi bine să aibă salarii mari, dar nu prin creşterea contribuţiei proprii, nu mai mari decât ale altora şi numai dacă se poate, corelat cu ceilalţi, mai bine peste câţiva ani, etc.
Că ce-o să facă, au depus un jurământ!
În plus, cu ce este medicul mai important decât el, ronţăitorul de sămânţă?
Că doar alegători sunt şi unii şi alţii, la muncă merg şi unii şi alţii, dar medicii mai mai sunt şi corupţi, că iau plicuri.
Această atitudine (care nu este generalizată, dar care, atât cât este, se dovedeşte o mare palmă dată aşteptărilor mele pentru solidaritate umană şi bun simţ) este principala mea dezamăgire zilele acestea.
Mai ales că nici unul din nemulţumiţi nu poate pretinde că motivul nemulţumirii ar fi, explicit, plicul, pentru că, de fapt, oricare din ei ar fi fost expus la abuz, estorcare şi condiţionare ar fi putut simplu să se ducă la procuratură şi nu să bodogănească despre asta pe internet.
Dacă practica condiţionării ar fi atât de largă publicul ar fi reacţionat la fel de larg, că doar medicii nu sunt o organizaţie mafiotă de estorcare cu bodyguarzi şi recuperatori, şi oricare dintre noi ar proceda necinstit ar putea fi expus şi oprit cu mare repeziciune de un sistem juridic care abia aşteaptă asta.
Bineînţeles, însă, că aceste situaţii sunt doar excepţionale şi sunt aduse pe tapet cu pretenţii de generalizare de unii nesimţiţi doar pentru a reitera, iar şi iar, că la noi medicii nu merită mai mult.
Ei bine, de fapt, merităm.
Poate nu merităm salarii ca în occident, dar asta se întâmplă doar pentru că suntem parte a unui popor care nu merită, din raţiuni de stupiditate, să trăiască la fel ca în occident.
Dar merităm salarii disproporţionat de mari faţă de concetăţenii noştri în viaţa cărora, a multora din ei, le aducem o clipă de adevăr, inteligenţă şi sfat axat pe ştiinţă şi nu pe păreri, mituri şi speranţe, dar mai ales pentru că noi le aducem lor bine şi nu viceversa.
Şi în mod explicit ei, contribuabilii, trebuie să ne dea ce merităm.
Nu prin plicuri, că sunt necinstite.
Dar prin contribuţii adevărate, nu formale, la sistemul de sănătate, eventual printr-un sistem nuanţat de asigurări cu cost şi accesibilitate la servicii de sănătate diferite, cu sute de lei luate lunar de la fiecare, ca în alte ţări, cât să existe sumele necesare pentru plata medicilor, a asistentelor, dar şi pentru multele altele care lipsesc, pentru a căror lipsă suntem acuzaţi tot noi şi de a căror lipsă nu se plânge nici unul din tăntălăii care demonizează zilele acestea doctorii.
Şi poate, atunci când un consult va fi preţuit la sute nu la zeci de lei (cum face casa acum) şi o operaţie la miile de lei cât face ea de fapt, când aceşti bani vor veni civilizat şi corect, din buzunarul contribuabilului, când neasiguraţii vor păţi ce păţesc în America dacă nu plătesc, abia atunci să vină toţi aceşti gânditori de doi bani să acuze plicul, şpaga şi corupţia generalizată.
Citiţi şi
Ea ar fi trebuit să vadă, să știe, să mă vadă
System Crasher – Copilul problemă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
