Când vii? Când mă găsesc? Mai degrabă – când am de gând să încep să mă caut? Aş vrea să mă găseşti tu, nu-mi mai amintesc unde sau cum sunt, dar ştiu că atunci când erai, eram.
De ce mi-e dor de ploaie şi de soare în acelaşi timp? De ce îmi face ploaia atât de mult bine şi atâta rău? De ce răul ăsta încălzeşte şi pătrunde şi binecuvântează?
Am obosit să nu fiu eu, în prea mare parte din timp. Am obosit să fac lucruri care pătrund în minte şi în suflet doar până la stratul superior al epidermei. Mi-e dor de zvâcniri adânci, adânci, de secunde de fericire până la cer. Mi-e dor de mine cea care nu gândea, care nu se îndoia, care nu oscila continuu şi atât de obositor. Mi-e dor de mine cea pe care n-am cunoscut-o niciodată. Curajoasă, neîmblânzită, luptătoare, netemătoare, altruistă şi lipsită complet de ego. Cine ştie, poate ne vom întâlni cândva, femeie frumoasă.
Mă doare sunetul trecerii timpul. Mă doare pentru că zboară ameţitor, în defavoarea mea. Îmi strigă disperat că nu fac bine ce fac, iar eu mă uit în altă parte. Aşa, ca atunci când întâlneşti pe stradă un cunoscut pe care nu vrei să-l saluţi, cu care n-ai chef să stai la discuţii. Hai să ne privim în ochi de data asta, fără frici închipuite, fără laşitatea împământenită parcă de la începuturile lumii.
Spun unii că toate experienţele prin care trecem sunt exact cele de care aveam nevoie la momentul respectiv. Că există doar omul potrivit la locul potrivit, nimic altceva. Că oricât de grele şi devastatoare lucruri am trăi, erau exact contextul de care aveam nevoie pentru a creşte, pentru a învăţa şi pentru a ne defini ca individ. Cam teoretic şi cam rigid. Oricum, limpede nu vezi decât cu inima.
Ar trebui să-mi printez fiecare pagină din Micul Prinţ şi să le înşir pe pereţii din toată casa. Cât de mult avem nevoie să ne expunem oamenilor, cărţilor, vieţilor care pătrund violent în noi şi se simt între două respiraţii ale sufletului. Ori acelora pe care le trăim organic, fizic, ca o furtună acoperită cu piele.
Cunoaşterea şi informaţia sunt la antipozi. Cât adevăr, Doamne, nu pământ, adevăr! Ştim atât de mult şi, totuşi, grotesc de puţin. Ne agresăm fiinţa cu informaţie, ne bombardăm creierul cu lucruri care nu ne servesc la nimic. Ne îmbrăcăm în haine călcate la dungă şi în pantofi impecabili şi asta ne dă, din start, dreptul să ridicăm nasul şi privirea un pic mai sus. Dacă adăugăm două diplome şi un loc de muncă care să ne permită să nu facem calcule atunci când punem cumpărăturile în coş, există şanse mari să ne contaminăm definitiv cu ticăloasa aroganță. Unii din noi umblăm goi pe dinăuntru, în văzul lumii, dar asta nu scandalizează pe nimeni. Cât de mult am nevoie să cunosc, să găsesc esenţialul. Să-l văd cu inima. Cred că miroase a linişte şi a adevăr. Cred că îți blochează şirul necontentit al gândurilor şi dă glas vârtejului sufletului. Şi mai cred că dacă îți îngenunchează rațiunea şi simți că nu-l poți cuprinde, atunci l-ai găsit. Uită-te la el cu inima şi va sclipi.
Guest post by Raluca Glodeanu
Și tu poți scrie pe Catchy! ?
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
