Conferențiar doctor Liliana Pădure este omul pe care Dumnezeu l-a lăsat să supraviețuiască ca să aibă grijă de copiii născuți cu probleme. Ea însăși s-a născut la șapte luni, cântărind doar 1,6 kilograme și cu o malformație congenitală ce i-a afectat degetele de la mâini. La ambele mâini are în total doar cinci degete întregi, însă asta nu a împiedicat-o să fie cea mai bună în orice a făcut în viață. Cu acest handicap fizic și cu probabil multe traume psihice ce au derivat din asta, a reușit să fie tot timpul premiantă, a intrat din prima la Facultatea de medicină încurajată și de batjocura vecinilor care spuneau că „nu toate muștele fac miere”, a câștigat singurul post liber din cadrul Secției de recuperare neuropsihomotorie din cadrul Spitalului de Pediatrie din Pitești, iar câțiva ani mai târziu a reușit să înființeze Centrul National Clinic de Recuperare Neuropsihomotorie Copii „Dr. N. Robanescu”, când nimeni nu îi dădea nici o șansă.
(…)
De câți ani sunteți medic?
Am terminat medicina în 1980, acum o sută de ani (râde). Am făcut trei ani stagiatură, am luat secundariatul pe postul de la Spitalul de Pediatrie din Pitești, pe secția de Recuperare.
Dar de ce Recuperare?
Sunt absolventă de pediatrie, nu am știut nimic despre această specialitate. La medicină generală se făcea, era Catedră de Recuperare, la Pediatrie nu era. Când am terminat, eu nefiind niciodată piloasă, erau trei posturi de pediatru la leagănul de copii și unul la spital. Eu am vrut spital, eu mi-am dorit spital ca orice absolvent de medicină. Iar singurul post în spital era cel pe secția de Recuperare. Am luat postul, am făcut anul I de curs la Spitalul Brâncovenesc și în anul II și III veneam trei zile la București, apoi trei zile la post.
Așa ați aflat ce înseamnă de fapt recuperarea?
În anul I am învățat mai mult teoria, o chestie de patologie, dar prin anul II, m-am dus la Dr. Robănescu și am văzut mai multe. Apoi, când la Pitești aveam un caz la care nu mă pricepeam, îl urcam în mașină și veneam cu el la București la Dr. Robănescu.
Mi se pare foarte multă durere strânsă aici…
E adevărat.
Aici realizezi cât ești de bogat când ești sănătos. Chiar mă gândeam… Dumnezeu nu face nimic din întâmplare.
Și eu am fost născută la șapte luni, iar majoritatea copiilor mei sunt sechelari de prematuritate. Eu m-am născut cu 1,6 kilograme, cu o asimetrie facială formidabilă, moașa când m-a scos m-a zgâriat pe scalp, mi-a jumulit părul cu piele cu tot într-o zonă a capului. Și am ajuns să lucrez cu copiii aceștia fără să aleg eu. Așa a vrut Dumnezeu.
Poate Dumnezeu v-a lăsat să supraviețuiți ca să-i ajutați pe acești copii…
Dar sunt destui supraviețuitori, sunt destui inteligenți din prematuri. Și Napoleon a fost prematur…
Prematuritatea este chiar așa de speriat?
Depinde cine ți-a făcut reanimarea, depinde unde ai fost născut (eu am fost născută la țară, dar am avut norocul că nu am avut suferință neonatală)…
Dumneavoastră v-ați născut cu acest defect congenital pentru că pe vremea respectivă nu se făceau ecografii?
Chiar dacă s-ar fi făcut, nu cred că m-ar fi dat afară. M-am născut cu greu, am apărut abia după șapte ani. Am fost singurul copil, mă așteptaseră, eram un copil dorit. În plus, dacă țineam cumva mâna ascunsă, nu s-ar fi văzut la ecografie. Așa a fost să fie.
Dar tatăl?
Tatăl meu a fost curajul meu. Dacă mama era foarte îngăduitoare și ca orice mamă ai sentimentul de culpă „tu l-ai făcut așa”, el era întotdeauna foarte ferm cu mine, uneori credeam că nu mă iubește. Dacă cineva voia să mă ajute, era roșu, era furios știind că eu mă pot descurca singură.
Eram odată la niște prieteni de familie, la câteva case distanțe și gazda, doamna Marcu: „Oooo, mânca-o-ar mama, să-i tai eu fripturica”. Tata: „Doamna Marcu, Luminița e în stare să-și taie singură”. I-a spus de două ori, ea continua să îmi tăia friptura și atunci tata s-a ridicat, m-a luat de mânuță și m-a dus acasă. Abia apoi am înțeles. Acasă ne-am pus față în față la masă și mi-a zis: „Cum de o lăsai să-ți facă ție ceva ce tu știai să faci? Știi ce a spus tuturor despre tine? Ea le-a arătat tuturor mai mult decât ți se vedea ție mâna, că ești o neputincioasă. Dacă tu imediat ai fi insistat că poți să-ți tai singură friptura, ai fi dat o lecție.”. Vă dați seama? Cum a putut să-i vorbească astfel propriului copil de cinci ani? Cred că era și multă durere și suferință acumulate în el. Iar asta le spun și eu mămicilor, pentru că este vorba de dezvoltarea inteligenței emoționale a copiilor, ei trebuie să învețe să-și stăpânească trăirile și suferințele.
De atunci nu a mai pus nimeni mâna pe tacâmul meu.
(…)
Citește articol integral aici.
Citiţi şi
