Mereu am fost de părere că Italia, spre deosebire, poate, de alte țări, are acea calitate rară de a te face să pipăi raiul și să strigi Ecce Deus! În acest sens, Liguria sau Riviera Italiană este tot o revelație divină.
Cea mai rapidă cale de a ajunge de la Genova la Santa Margherita Ligure și Portofino este cu trenul. Cea mai fermecătoare, cu feribotul, iar cea mai memorabilă, calea pe care o vei ține minte toată viața, este să iei raiul la pipăit cu propriile picioare, nu numai cu propriii ochi.
Într-adevăr, să străbați pe jos fâșia de coastă care unește Santa Margherita Ligure de Portofino te face să te simți precum Alice în Țara Minunilor.
Căci, în stânga, întinsă cât vezi cu ochii, Marea Ligurică pare spatele lui Neptun îmblânzit, cu intarsii de cristale și lapislazuli. Iar în partea dreaptă ai muntele cu forturi și abații înconjurate de ziduri înalte, un memento că pacea nu este un cec în alb și de multe ori se obține prin vărsare de sânge. Și ai, de asemenea, vile baroce și neo-gotice, în număr mult mai mare decât forturile și abațiile medievale, vile somptuoase transformate în hoteluri, în toate stilurile și culorile, un testament al faptului că anii grei au rămas în urmă și lumea s-a schimbat, totuși, în bine.
Apoi ajungi în Portofino și sufletul, deja umplut de prea multă frumusețe, dă pe dinafară. Știm deja că frumusețea este un concept abstract care capătă carnație după ce trece prin filtrul subiectiv al percepțiilor noastre. Totuși, ai simțit vreodată cum frumusețea îți ține și de foame și de sete? Ca și cum ar fi mai mult decât o idee îmbrăcată în carne și oase, ca și cum te-ai împărtăși cu pâinea și vinul ei.
Acesta e miracolul pe care îl înfăptuiește Portofino. Micul sat de pescari de odinioară care a devenit, între timp, un etalon al aristocrației și bunului gust. Mărturie stă Castello Brown care te privește de pe stânca din vecinătate precum ochii căprui ai unei iubite aflate reconfortant de aproape. Dar nu numai castelul, ci totul în Portofino îți face cu ochiul! De la mozaicurile de la intrarea în Chiesa del Divo Martino până la pescărușii care survolează iahturile din micul port și terasele ticsite de turiști.
Ei nu mai au nimic în comun cu bestiile înaripate ale Bucureștiului, lacome și gălăgioase ca niște harpii, ci sunt niște păsări de-a dreptul benigne, contaminate de aceeași grande bellezza pe care o contractează orice turist când pășește pe acest tărâm mirific.
Și, dacă tot am adus vorba de turiști, e bine de știut că Riviera Italiană a găzduit, de-a lungul timpului, celebrități nemuritoare precum Vivien Leigh, Laurence Olivier, Sophia Lauren. Dar și pe Friedrich Nietzsche, care a avut parte de una dintre cele mai fertile perioade ale vieții (el însuși recunoaște acest lucru în corespondențele lui), întrucât, în Portofino, a scris o parte însemnată din Așa grăit-a Zarathrustra. Ceva îmi spune că, dacă s-ar fi cazat aici mai devreme, înainte ca migrenele de care suferea să-i fi cariat toți nervii, nu ar mai fi ajuns la concluzia amară că Dumnezeu a murit.
Deși tăcut și retras fizic din lume, Dumnezeu trăiește în fiecare val care mângâie țărmul și în fiecare pin maritim din Alpii Ligurici. Însă comparațiile cu raiul se opresc când vine vorba de mâncare. Un detaliu trivial în această amplă arhitectură a frumuseții, dar care, n-avem încotro, trebuie menționat. Astfel, un prânz în Portofino te poate duce lejer la 50 de euro de persoană. În general, cu cât e mai frumos locul în care vrei să iei masa, cu atât trebuie să scoți mai mulți bani din portofel. Frumusețea care aparține vieții terestre costă, așa a fost dintotdeauna, nu te poți opune cursului mercantil al istoriei.
Revenind cu picioarele pe pământ, după ce îți ghiftuiești și stomacul și sufletul, îți amintești, oricât de mult ai regreta, că trenul care te duce înapoi în Genova, unde ești cazat, sosește în curând. Așadar, iei primul feribot din Portofino care, plutind pe întinderea lichidă de lapislazuli, te aduce în doi timpi și trei mișcări (raportat doar la timpul exterior, fiindcă cel interior se dilată precum pupilele pisicii la vederea peisajelor spectaculare) în Santa Margherita Ligure.
Acolo în port, statuia Santei Margherita te așteaptă cu brațele deschise, la fel cum sfânta îi aștepta, în vechime, pe fiii rătăcitori ai mării, bolnavi de scorbut, sifilis și dizenterie. Secolele au trecut și medicina a evoluat, nu mai suferim de bolile marinarilor genovezi. Cu toate acestea, în secolul vitezei, suntem bolnavi sufletește. Nicio problemă, Santa Margherita are brațele suficient de largi cât să ne cuprindă pe toți la pieptul ei de marmură și să ne vindece sufletele.
Căci, să fim cinstiți, câți dintre noi mai cred în raiul de după viața pământească, cel unic, etern și inefabil? Noi vrem să consumăm raiul aici și acum, dacă se poate, un fel de fast food spiritual.
Cu Liguria, însă, totul devine posibil. Chiar și împlinirea aspirațiilor noastre omenești, prea omenești.
Citiți și Salutări din Liguria
Salutări din Toscana și Liguria
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
De ce și-ar face cineva implant de păr – convingeri, pe bune!
Să lăsăm femeile frumoase bărbaților fără imaginație
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
