Știu că ai făcut totul dinadins, ca să câștigi un joc la care eu am renunțat demult. Tu nu ai crezut nicio clipă asta și ai continuat să joci singur. Eu m-am obișnuit să îți urmăresc mișcările, în timp ce îmi imaginam care ar fi fost următoarea pe care aș fi ales-o eu, însă având controlul de a nu o duce la capăt. De a sta și de a te urmări pasiv.
O pasivitate care îmi testa limitele, încercând să văd cât timp o să-mi mai pese, să văd când o să renunț cu adevărat să mă mai gândesc la ce te gândești tu. Să văd când o să încep să uit că a existat vreodată acel joc, să uit că mănânci ciorbă la micul dejun, să uit dependența ta de seriale, să uit că urăști picăturile de apă pe podeaua de la baie, să uit că îți place salată de roșii cu brânză, să uit că atunci când fugi de tine te refugiezi în vicii, să uit că „făceam dragoste” când mă jucam în părul tău sau cât de incomod mă țineai în brațe intenționat, așteptând curios să vezi cât va dura până o să-ți zic ceva – cât pot rezista în ceva ce-mi face plăcere și rău în același timp. Mi-aș dori totuși ca această ultimă mișcare a ta să nu fi fost parte din jocul nostru, ci dintr-un nou început al tău. Pentru că altfel ar trebui să îți declar că asta a fost limita mea, că ai declanșat nepăsarea în mine cu o lovitură de grație care m-a făcut să renunț la tot. Să las cărțile să-mi alunece printre degete, știind că am cea mai bună mână în fața ta, refuzând să o mai joc. Să le las să cadă pe jos, să se amestece cu alte cărți, devenind necâștigătoare. Să mă urc în mașină și să mă îndrept spre casă, spre nimic, numai pentru a nu mai vedea marea de la balconul ăla care îmi făcea în ciudă că tu nu mai erai acolo.
Să accept că nu pot să te accept. Și nici să te repar. Și să cred în continuare că totul a fost doar un joc. Nimic mai mult. Pentru că alternativa ar fi imposibil de crezut. Ar fi ca și cum aș pierde un „all in” cu un careu de ași în mâna.
Mi-aș fi dorit să fiu eu lecția ta de viață. În schimb, a trebuit să accept pentru a mia oară că nu pot schimba oamenii din jur, oricât de mult aș încerca. Că uneori sinceritatea nu primește același răspuns. Că unele lucruri nu sunt „fair”, oricât de „fair” aș fi eu. Că – spre deosebire de ceea ce tu crezi cu toată ființa – nu trebuie să renunț la a fi sinceră, la a fi fair sau la a învăța. Oricât de multe jocuri aș pierde pe viitor.
Că ai fost persoana aia complet nepotrivită, de la felul în care arătai, până la felul în care te mișcai și vorbeai, că ai fost atât de departe de orice dorință a mea încât la început nici nu te-am luat în serios. Că nu ai nimic ce m-ar interesa cu adevărat, deși ai încercat zilnic să găsești acel lucru. Că ai fost ca un test psihologic, unul care durează la infinit – până când cedezi și scoți la suprafață tot ce e mai greșit din tine, pentru că fără excepție – în fiecare dintre noi există ceva greșit. Că ai fost o întrebare reformulată de o mie de ori la care trebuia să dau același răspuns, și că ai avut răbdarea de a mă asculta calm până în ziua în care ai obținut un altul, care să-ți fie pe plac. Că dacă oamenii se îndrăgostesc de idealul din imaginația lor, eu am cedat în fața realului din tine. Că privilegiul de a-ți vedea cele mai întunecate părți mi-a oferit o intimitate atât de rară, încât dorința de a afla mai mult devenise precum nevoia de a trage aer în piept. Că am fost dependentă de gândurile tale și de conversațiile interminabile pe care le purtăm, care îmi ofereau o satisfacție mai mare decât orice atracție fizică, pentru că recunoscusem încă din prima seară petrecută împreună nesemnificativul din atingerile tale, care nu mi-au fost niciodată un scop. Pentru că nu îmi spuneau nimic.
Life is a bitch. Iar convingerea ta, că dacă e să fim împreună, tot o să fim la un moment dat – deși nu ți-am spus-o atunci, dar ți-o scriu acum – e egală cu zero. Pentru că life is a bitch. Pentru că într-o zi o să mă urc în mașină și o să mă îndrept spre casă – spre nimic, și o să cunosc pe cineva într-o cafenea, în timp ce stau la coadă. Că el o să mă facă să râd, când pe dinăuntru îmi vine să urlu și că atunci, pentru o secundă, o să uit de tine. Și secunda aia se va dilata până când, cu timpul o să devină săptămâni, iar apoi luni, iar apoi o viață – fără tine. Iar acel „dacă e să fim împreună” nu va mai conta, pentru că, de fapt, nu a fost niciodată mai mult decât o scuză pentru o alegere pe care nu ai vrut să o faci. Pentru că e mai ușor să crezi că totul este „meant to be” – un „meant to be” care te minte că poți face orice și că, de fapt, nimic nu este în puterea ta. Că nimic nu depinde de tine, pentru că ar fi prea greu să îți asumi opusul.
Te las. Să joci singur până când o să-ți dai seama că am pierdut amândoi. Și sper ca fiecare dintre cei care au urmat lângă noi să fie o alegere mai bună decât am fi fost vreodată unul pentru celălalt.
Guest post by „Pink Lenses”
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ochii Monei – o carte despre salvarea prin artă
Din doi ca tine aş scoate unul bun. Poate ăla stă
Raiul de dincolo de alunecările de maluri
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.