Sala de aşteptare era plină: părinţi, femei şi copii aşteptând ca oamenii în uniformă să deschidă porţile. Pentru cei de aici, libertatea de a se îmbrăţişa era scumpă şi împărţită în porţii mici. În sală, hărmălaie mare; toţi verificau pachete şi mirosurile de mâncare în vid se amestecau cu toropeala de afară. Atât de multă diversitate în acest loc, oameni de peste tot, femei tăcute, femei puse pe harţă, copii veseli sau plângăcioşi, aur şi noroi, simplu şi ţipător, totul îngrămădit în acelaşi loc.
O clipă era de ajuns să îi priveşti; dorinţa de libertate era în ochii tututor, cu lacrimi, resemnare sau furie. O mamă îşi încuraja în linişte copilul: „Când vine tati acasă?” „Vine acuşi, ai să vezi…”. Aşteptarea ne face mereu mai comunicativi, aşa că o mamă plinuţă şi cu respiraţie grea îmi făcea confesiuni: „Libertatea e scumpă, dar puşcăria e şi mai scumpă. Nu mai pot căra, să nu mai spun că nu mai am nici de unde… Să vină mai repede acasă şi dacă vreodată mai face şmecherii, jur că nu îl mai cunosc!” O aprob cu interes şi ştiu că supărarea îi va trece repede atunci când îşi lua din nou băiatul în braţe. „Bun sau rău e al meu, ce să fac…”
În ordine alfabetică, gardianul de la Penitenciarul Bacău strigă numele condamnatului, familia se ridică şi, cu paşi grăbiţi, se îndreaptă spre ghereta îmbâcsită unde pachetul se verifică, fiecare nimic se desface pentru a fi puricat, conform procedurii. Cei mai bine-puşi scapă mai repede de control, câteva nimicuri se aruncă cu dispreţ înapoi. „Ţi-am mai spus să nu-i mai aduci mâncare în caserolă! Nu are voie”. Cele mai cu gură protestează şi, de cele mai multe, ori îşi ating scopul.
Ajungem, în sfârşit, în sala de vizite; cei cu pedepse mari sau fără sentinţă definitivă stau la geam, cu un telefon în mână. Copiii încep să plângă. „Haideţi, domnu’, lăsaţi măcar pe ăsta mic să meargă la el! Plânge, nu-l pot opri!” Unii medici, mai mândri de ei, s-ar supăra pe mine. Ce comparaţie fac! Şi totuşi… doctorii şi gardienii au câte ceva în comun: devin imuni la durere. E o limită greu de stabilit pe care, atunci când o depăşeşti, nimic din ceea ce vezi sau auzi nu mai creează rezonanţă.
M-am aşezat într-un final la masă, cu inima-n gât. Aveam 18 ani şi trăiam cea mai tare aventură a vieţii. Nu, nu eram în parc sau la cafenea… Nu eram nici la liceul de fete în care învăţam. Eram la închisoare şi aveam o întâlnire în sala de vizite. Povestea tipului era mai interesantă decât tot ce citisem până atunci. Era şef de cameră la Bacău şi dosea cu grijă un telefon. Aşa m-a şi găsit, la nimereală, formând un număr. Ne jucăm şi pierdem timp şi atunci când suntem liberi… Închişi, un astfel de joc deja nu mai e pierdere… A fost câştig, câştig pentru amândoi. El, o vizită în plus şi un cartuş, eu, o poveste nouă, ceva mai tare decât ce auzisem până atunci la Filologie. Manex îi spuneau toţi cei de acolo, era rezistent la bătăi, recidivist recunoscut, care nu mai putea diferenţia libertatea de puşcărie. „Am furat de mic. Doar asta ştiu să fac. Asta a făcut şi tata, asta facem toţi”. Două luni de vorbit la telefon nu mi-au fost îndeajuns să reţin toţi copiii şi conflictele dintre mamele lor. Era atât de interesantă dualitatea lui, naturaleţea cu care îşi împărţea dragostea între nevastă şi „celelalte”. La puşcărie ajungea des pentru că băutura îl ducea la belea; ori ieşea la furat, ori bătea tot ce prindea în cale.
Uşa se deschide şi Manex apare îmbrăcat în alb, şmechereşte, cu o bască pe chelie şi zâmbet care îi scoate în relief câţiva dinţi de metal. Tăieturile de pe faţă îl fac destul de aspru, dar mă apucă repede de mână.
– Ce faci, mămicule? Cam decoltată rochia ta. Vrei să moară ăştia aici? Încep să râd şi teama dispare. Îmi mulţumeşte pentru ce i-am adus şi se miră că am avut curaj să vin la el. Şi eu mă miram; stăteam la masă cu un recidivist, la o masă cu gardieni în preajmă.
– Cum ai ajuns aici? Nu mi-e clar.
-Ei, poveste lungă; aveau gaborii boală pe mine. M-au băgat la ultraj. Eram beat. Alina, ea m-a băgat la puşcărie. Eram beat de supărare că a plecat pe furiş în Atena. Asta după ce am scos-o de la produs. Mă-sa a trimis-o de mică şi eu am încercat să o fac femeie de casă. A rămas gravidă cu mine, a născut şi a fugit înapoi. Zice că n-are cu ce-i creşte aşa că… Bine, acum îmi mai trimite şi mie, mă ajută.
– Şi nevastă-ta? Brânduşa ce zice?
– Ce să zică? La început a făcut urât, a plecat de acasă. Acum sunt prietene. N-am vrut să le las pe niciuna. Avea fiecare locul ei, dar, na, asta a plecat. O ştii p-aia? „Pe Sineşti pe Magistrală”? „Curvă-i curvă până moare, se dezbracă doar de ţoale.”
Jumătatea de oră programată a trecut destul de repede; cu poveşti despre copiii de acasă, despre tinereţe, box, Germania şi hoţii cu maşini. „Vizita s-a încheiat. Gata”. Manex mă strânge în braţe şi fiecare se întoarce spre casa lui, una cu gratii, alta cu părinţi care nu te lasă să ieşi afară după 10.
Aveam 18 ani şi un BAC de luat. N-aveam cu cine să învăţ în afară de Manex. La telefon îi explicam „combinaţia” cu drama intelectualului lui Petrescu, la fel cum în copilărie îmi făceam lecţiile cu păpuşi. Mă sfătuia să dau la Psihologie şi să lucrez în penitenciar. Cred că mi-ar fi plăcut, dar maică-mea ţinea să îmi explice că treaba asta nu e sănătoasă pentru mine, mă încarc cu energie negativă.
Pe Manex l-am mai vizitat de câteva ori, pe la Târgu Ocna şi Botoşani; era ceva în sălile de aşteptare care mă făcea să mă întorc; sunt locuri în care timpul se opreşte, la fel ca în biserică şi la spital. „Când voi fi eliberat, voi face”… „Când voi fi eliberat, voi fi”. Puşcăria îţi dă, cumva, ocazia să speri la o versiune mai bună a ta. Trăieşti în trecut, trăieşti în viitor, trăieşti într-o cuşcă ce te conservă.
Prietenul meu a fost eliberat, dar a mai fost şi judecat în libertate de câteva ori. E mai puţin visător şi mai mult resemnat; a mai făcut un copil care-i plânge în braţe de fiecare dată când îl sun. Fură mai puţin, că n-a mai ieşit din ţară, mai scapă la aparate când prinde bani şi povesteşte cu foc de puşcărie la băute. M-am mai maturizat şi eu de atunci şi n-am mai apucat să văd săli de aşteptare, deşi încă mai caut un loc care să oprească cumva timpul în loc, în care să trăiesc cu ziua „ce va să vie”, fără iz penal.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
