Da, se învaţă din copilărie şi din adolescenţă. Trebuie doar să ai nişte părinţi pricepuţi şi nişte profesori cu mintea atât de deschisă încât să le ghiceşti în privire cerul şi pământul la un loc. Câteodată nu e uşor deloc. De aceea cred că starea interioară de libertate a fiecăruia dintre noi ţine de norocul de a da peste persoanele potrivite care, la început de existenţă, să ne arate că uneori eşti mai safe când iei propriile decizii clătindu-te pe picioare decât atunci când cineva plin de încredere şi de autoritate le ia în locul tău.
Eu nu am avut părinţii perfecţi. Tata avea mereu o uşoară plutire deasupra celor telurice, iar mama trebuie să fi luptat toată viaţa cu dorinţa de a mă supraproteja şi de a mă sufoca. Cred că luptă şi acum, ca majoritatea mamelor lumii. Se îmbolnăveau amândoi în cor, se îngălbeneau la faţă dacă veneam cu o bubă sângerândă sau dacă plecam iarna fără căciulă pe cap.
Cu toate acestea, cei doi creatori m-au lăsat să fac ce vreau. Au preferat să-mi îngrijească numeroasele cratere din genunchi decât să-mi confişte bicicleta ucigaşă sau să stea nopţile lângă tusea mea cauzată de lipsa căciulii pe timp geros decât să mi-o lipească pe cap cu aracet.
M-au lăsat să compar, să ajung la propriile mele concluzii, să mă arunc în fântână cu ochii legaţi. Dar am ştiut mereu că ei vor fi acolo, să mă tragă la suprafaţă dacă apare vreun pericol. Mi-au dat încredere prin argumente, prin exemple, prin faptul că m-au implicat în decizii, chiar şi atunci când, în mod evident, deciziile nu aveau cum să nu le aparţină, ei fiind adulţii (în mare măsură) responsabili.
Mai târziu, în liceu, nu am auzit niciodată sentinţa la auzul căreia tremura orice puştan: “Nu te duci diseară la petrecere!” Am fost la toate petrecerile, în toate excursiile, în toate ieşirile. Veneam în zori, îl găseam pe tata fumând la bucătărie. Nu închidea ochii toată noaptea de grijă. Uneori ne şi certam. Monstruos chiar. Gradul scandalului matinal post-bairam depindea de gradul de alcoolizare al fiicei despletite care se întorcea totuşi, vai, ce bine!, acasă, încă o dată, cu mâinile, picioarele şi tot restul la locul lor. Cu toate acestea, nu mă trezeam niciodată pedepsită.
Desigur, date fiind aceste lucruri, am avut un stil de viaţă care nu m-a ferit de eşecuri. Dar sunt ale mele şi le iubesc. Balanţa îmi spune însă că hotărârile bune şi momentele senine ale vieţii mele se datorează încăpăţânării mele native combinate cu lejeritatea posibilităţii de a gândi cu propriul cap şi a alegerii, oricum ar fi ele.
Tot ce îmi doresc e să îmi pot păstra aceste calităţi când va veni vorba de libertatea copilului meu. Ştiu că azi trec mai multe maşini pe stradă, drogurile se vând aproape ca bomboanele, iar pedofilii, scăpaţi de grija vreunei pedepse prea grele, s-au îndesit faţă de momentele când eram eu copil. Vreau să-mi păstrez echilibrul şi limpezimea, ca să nu îmi leg odrasla fatal de un calorifer imaginar, cu nişte lanţuri oribile de idei şi de prejudecăţi. Îmi este frică de frica mea. Lumea spune: “Stai liniştită, nu e genul tău să o transformi într-o ostatică!”
Lumea nu ştie ce gen sunt la faza asta. Mi-e teamă că, deocamdată, nici eu nu ştiu.
Citiţi şi
Trois Couleurs: Bleu. Culoarea libertății?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
