Îl cunoaștem pe Jacques Audiard pentru marile sale lucrări precum Un prophet sau De rouille et d’os. Nu ne-am putea imagina că ar putea aborda un gen considerat mai degrabă minor pe ecrane: comedia socială. Desigur, este un regizor cu experiență, care cunoaște toate trucurile cinematografiei. Însă, de această dată, Audiard alege dezlipirea, simplitatea pentru a prezenta existența tinerilor din arondismentul al XIII-lea, aproape de stația liniei 14, spațiu care dă numele titlului filmului. Lungmetrajul ne invită în apartamentele a două tinere eroine: cel al Emiliei, care locuiește lângă Place d’Italie, și cel al Norei, care vine din Bordeaux pentru a scăpa de o poveste de dragoste eșuată. Există și un bărbat de culoare, Camille, plutește între aceste două personaje, când nu aleargă după toate femeile din cartierul său. De asemenea, mai există, într-un alt arondisment decât al treisprezecelea, și o misterioasă Amber care se complace în exhibiționismul plătit.
Intrăm în Les Olympiades magnetizați, precum e camera lui Jacques Audiard atrasă de corpul gol al unei tinere așezate pe canapea. Cu un microfon în mână, Emilie (Lucie Zhang) fredonează o melodie în mandarină, sunet care cufundă scena în atmosfera melancolică a karaoke-ului de noapte. Avântul unei astfel de deschideri e întrerupt de replica mult mai reală a unui personaj care a rămas în afara ecranului, Camille (Makita Samba), care se oferă să-i aducă lui Emilie un iaurt. Vocea tânărului lansează cu adevărat filmul conferindu-i un ton pe care îl va păstra până la final: cel al unei cronici modeste, chiar banale, explorând de bunăvoie aspectele cele mai prozaice ale cotidianului personajelor.Rezultatul: o cartografie nu numai a arondismentului 13 din Paris, ci și a vieții sexuale a personajelor sale. Scenariul a fost realizat împreună cu Céline Sciamma și Léa Mysius și nu este lipsit de umor sau „condimente”.
Dorind să „ia temperatura” parizienilor de treizeci de ani, hibridizându-i cu mai multe benzi desenate americane, cu participarea la scenariul a doi dintre cei mai interesanți realizatori francezi, Audiard experimentează. Așadar, cu niște protagoniști de diverse origini (interpretați de Noémie Merlant, Lucie Zhang și Makita Samba), Jacques Audiard realizează portretul dulce-amărui al tineretului din Franța. Filmările în alb-negru și decorul foarte grafic al acestui cartier din Paris îi conferă un caracter universal, navigând între amintirile Noului Val și hipermodernitate. Păcat că dorința de a concentra toate temele care agită societatea actuală conferă acestei cronici generaționale o funcție exagerat de programatică. Estetica și cadrul general – foarte artistic – din primele cadre vor rămâne o pistă falsă, la fel și așteptările stârnite de titlul filmului: cartierul parizian este, în cele din urmă, puțin explorat. Cea mai mare parte a acțiunii se desfășoară în interior, cu cu excepția câtorva imagini care evidențiază arhitectura tipică a marilor ansambluri de locuințe (o lespede înconjurată de turnuri imense). Povestea se concentrează pe aventurile unei angajate dintr-un call center, a unui profesor asociat de la Litere și a unei tinere care a părăsit orașul Bordeaux pentru a-și relua studiile la Paris. Din sociologia acestui arondisment vom avea doar o mică privire, sub forma personajelor secundare: o bunică bolnavă de Alzheimer, o fostă studentă devenită muncitor în construcții, o actriță porno, o soră bâlbâită etc.
Protagoniștii sunt reduși la tipologia lor, fără ca problema diverselor lor identități să intre cu adevărat în câmpul reprezentării, fie că este vorba de rădăcinile chinezești ale Emiliei, de pielea întunecată a lui Camille sau de trauma (familială) suferită de Nora (Noémie Merlant), pe care scenariul le menționează înainte pe scurt. Așadar, Les Olympiades este mai puțin un spațiu social decât un simplu punct de contact între trei traiectorii individuale. Cu un scenariu coscris de Céline Sciamma și Léa Mysius, filmul se îndepărtează astfel de universul obișnuit al lui Jacques Audiard în favoarea unei narațiuni mai calde și a unei ancorări mai puțin preocupate de adevăr decât de pitoresc. Rezultatul: un film mai degrabă deconcertant decât neplăcut, deoarece urmează calea unei narațiuni într-o tonalitate minoră modelată după ritmul și spiritul pop al romanului grafic american contemporan (pelicula este inspirată dintr-o lucrare a lui Adrian Tomine, discipolul lui Daniel Clowes). Totuși, filmul nu reușește să depășească blândețea unui triunghi amoros cu puțină originalitate fabricată. În mod paradoxal, incursiunea sa pe terenul tinereții și al modernității, departe de a aduce un nou suflu de viață cinematografiei lui Audiard, tinde să-l îngreuneze cu platitudini: mesaje text pe ecran, denunțarea violenței rețelelor sociale și vidul din spatele aplicațiilor de întâlniri. Nu degeaba, turnate în alb-negru, aceste clișee compun un obiect paradoxal, atât atemporal, cât și nerăbdător să-și reflecte timpul, ancorat într-un teritoriu și totuși mereu deasupra solului.
Les Olympiades dă glas multiplicității culturale care constituie Franța actuală. Tinerii reprezintă toate mediile și toate tipurile de sexualitate. Pentru că se amestecă în casele sau familiile personajelor, spectatorul are dovada clară că incluziunea culturală și socială funcționează bine în modelul francez contemporan, în ciuda comentariilor populiste ale unora. Astfel, de exemplu, Emilie poate fi la fel de libertină și ușuratică pe cât de ancorată este și în tradițiile chinezești ale familiei sale. Cât despre Camille, al cărei tată este de origine africană, acesta și-a încheiat cu succes studiile de Literatură și se pregătește pentru studii doctorale. Lungmetrajul creează protagoniști universali, modele cu care să se identifice tinerii francezi. Se vrea ca ele să conțină și seriozitate, poezie, delicatețe, umor și frumusețe, în egală măsură. Râdem cu ei și suntem pasionați de acest marivodaj modern, în care inimile se caută în timp ce trupurile sunt epuizate, prin toate experiențele sexuale posibile. Les Olympiades oferă imagini perfecte, cadre bine controlate, care compun priveliștile orașului, vedem spațiile restrânse ale camerelor, intrările apartamentelor sau magazinele cartierului. Camera de filmare ia spectatorul de mână și îl conduce într-un amfiteatru al Universității Panthéon-Sorbonne, apoi pe coridoarele imenselor turnuri ale arondismentului sau în unele magazine pe care unii spectatori le vor recunoaște. Audiard oferă o intensă experiență senzorială și vizuală, în care sentimentele vieții de zi cu zi sunt aprinse de peisajele urbane din sudul Parisului. Regizorul reușește să dezvăluie, într-o comedie socială, toate toate trăsăturile psihologiei iubirii, mai puțin drama. Și, mai presus de toate, dă glas unei feminități până acum rar prezente în filmografia sa, printr-un scenariu scris la șase mâini cu Léa Mysius și Céline Sciamma – despre care am dori să sugerăm că poate și ea a contribuit la alegerea muzicii electrizante (compuse de Rone). Les Olympiades rămâne un film plin de viață, interogativ și, pe alocuri, instructiv.
Pe Mădălina o puteți găsi și aici.
Regia: Jacques Audiard
Scenariul: Jacques Audiard, Céline Sciamma, Léa Mysius după Les Intrus de Adrian Tomine
Imaginea: Paul Guilhaume
Decorurile: Mila Preli
Costumele: Virginie Montel
Montajul: Juliette Welfling
Muzica: Rone
Distribuția:
Lucie Zhang – Émilie
Makita Samba – Camille
Noémie Merlant – Nora
Jehnny Beth – Amber Sweet
Océane Caïraty – Stéphanie
Durata: 1h46
Citiţi şi
Un imn al vulnerabilității – De rouille et d’os
Marion Cotillard: “am fost o adolescentă care nu se simțea bine în pielea ei”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
