Prezentat la Festivalul Internațional de Film de la Cannes din 2023, apoi recompensat, trei luni mai târziu, la Festivalul de Film Francofon de la Angoulême cu premiul Valois (premiul pentru «Cel mai bun film »), Le temps d’aimer aduce în prim-plan iubirea, cu multiplele sale nuanțe. Cineasta Katell Quillévéré a lansat, astfel, o somptuoasă melodramă în stilul celor create de maestrul genului, Dougkas Sirk, la Hollywood. În Le Temps d’aimer, două personaje sunt azvârlite de tumultul dorinței și dramele marii Istorii în căutarea adevăratei identități. În ambițioasa melodramă, realizatoarea încearcă să se concentreze mai ales pe povestea de dragoste dintre Madeleine și François, două ființe chinuite și rănite de viață.
După cele câteva imagini de arhivă care deschid filmul, avem să vedem o tânără franțuzoaică tunsă, dezbrăcată, molestată în public, cu burta ei, de femeie însărcinată, vopsită cu o svastică, în timpul Eliberării. Aceste cadre emoționante pun la îndoială posibilitatea vieții după un astfel de tratament. Subiectul este eminamente prețios, iar Katell Quillévéré sugerează că povestea ei va avea ca subiect principal drama acestor femei, care au fost aruncate în fața instanței poporului pentru că au intrat într-o relație, consensuală sau nu, cu un ocupant german. În realitate, în ciuda promisiunii de la început, acest ‘eveniment istoric’ va fi doar o oportunitate de a pune în scenă o relație romantică nuanțată de pasiune, minciuni și pretenții.
În valul acestei emoții inaugurale, se naște o ficțiune, inspirată, printre altele, de viața bunicii cineastei. Bunăoară, Madeleine (Anaïs Demoustier) a fost una dintre femeile denunțate după o aventură cu un ofițer german. Reținem, deci, că Le temps d’aimer / Time to Love este inspirat din povestea bunicii lui Katell Quillévéré, care a rămas însărcinată, cu un ofițer german, când avea doar 17 ani.
Ca în orice melodramă, saltul în timp se realizează rapid și ne trezim deja în Bretania anului 1947, cu Madeleine devenită mamă a unui băiețel atras de apă. Mereu pusă în situația de a-l trage din apă, biata femeie a fost ajutată de un tânăr arătos. Așa se face că, pe plaja unei stațiuni de pe litoral breton, această misterioasă roșcată îl întâlnește pe François, un student parizian, moștenitor al unei familii bogate, ușor șchiop din cauza poliomielitei suferite în copilărie. La acea vreme, Madeleine era chelneriță într-un hotel-restaurant și servea de zor burghezimea înstărită. Aici, îl revede pe François (Vincent Lacoste), pus pe seducție.
Provenit dintr-o familie bogată, a unui mare industriaș, cade imediat sub vraja tinerei pe care își propune să o cucerească. Încântată să vadă că destinul îi oferă o asemenea oportunitate, Madeleine se lasă sedusă fără dificultate, profitând de o așa ocazie, care pare un adevărat basm. Dar idila se transformă rapid într-un coșmar pentru Madeleine, care descoperă în curând secretele și adevăratele motivații ale însoțitorului ei.
Între aceste două personaje complexe se naște rapid o dragoste chinuitoare, care va fi și pătată de câteva secrete, tabuuri și minciuni bine păstrate. Forța de atracție care îi împinge unul spre celălalt este proporțională cu secretul pe care îl poartă fiecare.
Realizatoarea urmărește această poveste unică până la sfârșitul anilor 1960 și explorează dragostea în toate formele ei. Dacă prima parte este mai degrabă clasică și ilustrează un anume tipar despre imaginea unui cuplu care vede căsătoria ca pe un pact, a doua parte câștigă în intensitate și demonstrează fragilitatea acestor eroi care nu-și pot imagina viața în pace fără celălalt, în pofida ‘nespuselor’ și-a tragediilor care-i lovesc.
Anaïs Demoustier și Vincent Lacoste formează un duo convingător de actori, fiecare dintre ei fiind total absorbit de personajul căruia îi insuflă viață pe ecran. Subiectul este modern, iar montajul atent construit. Asistăm la o poveste deosebită, puternică, filmată cu sinceritate. Succesul acestui film se datorează în primul rând celor doi actori: Vincent Lacoste și Anaïs Demoustier. Ei interpretează cu mare acuratețe două ființe care se iubesc în timp ce se mint unul pe cealaltă despre adevărul lor profund. Urmărim cu un anumit interes cum relația lor crește, căpătă complexitate, iar identitățile opuse încearcă să se completeze reciproc. Katell Guillévéré știe să filmeze sentimentele. Ea își înconjoară povestea cu peisaje maritime magnifice.
În ciuda unei direcții destul de ‘la modă’ (soarta unor femei de după război care au avut o relație cu un german sau interzicerea și sancționarea homosexualității în perioada postbelică), acest film se dovedește a fi o reflecție fascinantă asupra cuplului. În timp ce Madeleine trebuie să trăiască cu vinovăția unui copil născut dintr-o aventură cu un tânăr ofițer german, François poartă povara unei homosexualități prost acceptate. Dacă la debutul filmului, se putea crede că vom avea parte de o poveste despre emanciparea femeilor într-un climat de misoginie deschis, melodrama se dovedește a fi mai degrabă povestea unui cuplu. Unirea celor doi eroi este pecetluită prin recunoașterea secretelor lor respective, supuse judecăților unei epoci dominate de intoleranță.
Ușurința în interpretare a lui Anaïs Demoustier și tehnica discretă fac din Madeleine un personaj de melodramă destul de drăguț, deși puțin limitat în dimensiunea unilateral tragică (se confruntă cu aproape toate nenorocirile vieții în două ore). Vincent Lacoste este mai interesant. Interpretarea sa, uneori mai neuniformă și mai problematică, ridică o întrebare pe care adesea evităm să o formulăm despre tinerii actori odată ce nu mai sunt cu adevărat tineri: cum și cu ce preț trec de pragul celor treizeci de ani?
Prin modul său de a închide (provizoriu?) această primă perioadă a filmografiei actorului, Le Temps d’aimer marchează un punct de cotitură. Așadar, Lacoste joacă succesiv un student oarecum diletant, un bărbat căsătorit care apoi conduce un club de lângă o bază militară americană din Franța, un profesor de facultate (la Sorbona!) și un tată care are o aventură în secret cu unul dintre studenții săi. Dacă melodrama îi oferă, prin amploarea ei, o anvergură de interpretare destul de generoasă (povestea se întinde pe mai bine de douăzeci de ani, din perioada postbelică până la sfârșitul anilor 1960), actorul rămâne, totuși, acolo mult timp, un tânăr care nu trăiește decât pentru dorința lui – de poezie și de bărbați, în esență. Pe terenul imposibilului coming out, el ne surprinde prin dezinvoltura și candoarea sa, abordând fiecare minciună și fiecare scenă de sex ca un adolescent, de parcă ar face mereu o prostie. Să nu uităm că, în Franța, din 1945 până în 1981, aproape 10.000 de arestări au avut loc pe motiv de homosexualitate.
Însă, filmul nu a fost realizat într-un spirit de lejeritate (deși există anumite scene, acel triunghi erotic din clubul de lângă baza americană), ci mai degrabă cu un ton grav, drama despre homofobie. Vincent Lacoste îl întruchipează pe soțul vinovat cu o gravitate destul de strictă, într-o compoziție ușor lacrimogenă. Totuși, el a evidențiat metamorfoza unui tânăr de treizeci de ani într-un actor cu potențial dramatic, un posibil viitor Romain Duris.
Merită să-i urmărim pe acest bărbat și pe această femeie, ambii uniți împotriva unei lumi care nu acceptă diferențele. Imediat, fără îndoială inconștient, o parte din ei înșiși se recunoaște în cealaltă; fără îndoială partea rănită, partea inconsolabilă și rușinoasă care trebuie ascunsă pentru a supraviețui. Într-o peliculă perfect orchestrată, păstrând datele vremii, cu o cameră atentă la personajele sale, Le temps d’aimer rămâne o melodramă de mare intensitate emoțională.
Pe Mădălina o găsiți și aici.
Temps d’aimer
Regia: Katell Quillévéré
Scenariul: Katell Quillévéré, Gilles Taurand
Imaginea: Tom Harari
Decorurile: Florian Sanson
Sunetul: Thomas Grimm-Landsberg
Montajul: Jean-Baptiste Morin
Muzica: Amine Bouhafa
Distribuția:
Anaïs Demoustier – Madeleine
Vincent Lacoste – François
Morgan Bailey – Jimmy
Paul Beaurepaire – Daniel, la18 ani
Josse Capet – Daniel, la 10 ani
Hélios Karyo – Daniel, la 5 ani
Data premierei: 29 noiembrie 2023
Durata: 2h 05 min.
Citiţi şi
Trois Couleurs: Bleu. Culoarea libertății?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
