Ploua. Ei nu-i plăcuse niciodată ploaia. Știa că, atunci când plouă, se simte mai singură ca niciodată. Marea ei calitate, sau cel puțin așa crezuse până acum, când se apropia de 60 de ani, fusese că știuse întotdeauna ce se așteaptă de la ea. Copil fiind, apoi adolescentă și femeie, nu trebuise decât să arunce o privire asupra celor din jur pentru a înțelege ceea ce voia fiecare de la ea. Când descoperise că poate face asta, trăise, vreme de câteva săptămâni, un adevărat extaz. I se părea că poartă în buzunar o baghetă magică, i se părea că viața ei nu va fi altceva decât un lung, foarte lung șir de zile, săptămâni și ani plini de calm, de liniște. Și fusese…
Avea darul de a spune ceea ce se aștepta de la ea… ce altceva mai mult și-ar fi putut dori?! Își trăise copilăria prin anii ’60 ai secolului trecut. Pe vremea aceea, femeile vorbeau mai puțin ca azi și, atunci când o făceau, era doar pentru a aproba, pentru a adăuga, rareori pentru a se opune. Toată adolescența crezuse că, de fapt, asta înseamnă să fii femeie. Sau, cel puțin, asta însemna în satul ei… În satul ei, își amintea clar că erau două tipuri de femei: cele care tăceau și cele care, vorbind, aprobau, completau… Primele erau mai mereu melancolice, triste, încruntate, cele din urmă râdeau, dansau, se bucurau de atenția celorlalți. Totul începuse cu întrebările părinților. Până când vreunul dintre ei termina de întrebat, ea știa deja care era răspunsul așteptat și îl livra prompt, mai întâi, poate, din teamă, apoi din convingerea că așa trebuie să facă. Încrederea în ea și în puterea ei magică avea să crească atunci când realizase că cel care primea răspunsul habar nu avea că era unul mimat, construit pentru a plăcea, pentru a o scuti de probleme.
Plecase apoi la școală, la oraș… Se temuse o vreme că, într-un mediu cu mult mai dificil, bagheta ei magică nu va mai funcționa. Funcționase… Acolo, îi descoperise pe bărbați în dimensiunea lor masculină. Până atunci, ei nu fuseseră decât figuri autoritare, centrul lumii în care trăise. Acum, ei deveneau mai mult… aveau, dintr-o dată, ochi negri la care visa noaptea, brațe puternice de care se voia înconjurată, voci baritonale care o fascinau… Bărbații căpătaseră corp. Și voiau să stea în preajma ei. La rândul ei, le dorea prezența. Cu atât mai mult cu cât descoperise cu surprindere că darul ei se perfecționase, funcționa chiar mai bine decât în fața părinților. Dintr-o dată, în timp ce-i vorbeau, bărbații căpătau transparență; știa cu precizie matematică ce s-ar fi așteptat ei să audă, cum anume le-ar putea pansa orgoliile și rănile, la ce anume cuvinte sau gesturi reacționau mai bine… Și nu ezita. Le oferea exact ceea ce își doreau.
În cele din urmă, se căsătorise cu unul dintre ei. Îi înseninase nopțile, lăsându-l să creadă că face dragoste ca nimeni altul, chiar și atunci când el nu făcea altceva decât să reproducă mecanic scene din filme erotice; îi lăudase inteligența, chiar și atunci când ea se rezuma strict la abilitatea lui de a se descurca în anumite situații practice; îl făcuse să se creadă indispensabil, chiar și atunci când, prin prezența și acțiunile lui, mai mult o încurca decât o ajuta; îi făcuse copii, chiar și atunci când avea dubii că va putea fi vreodată suficient de altruist pentru a fi tată; îl însoțise la cine plicticoase, chiar și atunci când știa că el n-avea răbdare s-o asculte, întrerupând-o, uneori, în mijlocul frazei; îi acceptase prietenii, chiar și atunci când ei făceau, în fața lui și fără să-i trezească vreo reacție, glume care o răneau și la care făcea eforturi să zâmbească…
Suntem în 2015. Lumea ei încetase să existe așa cum o știa. Trăiește acum într-o lume în care femeile vorbesc. Spun ceea ce vor să spună. Nu întotdeauna, dar cu mult mai mult decât în vremea adolescenței ei. Nici măcar ele n-ar mai putea înțelege ce se întâmplă cu ea, ce se întâmplase în toți acești lungi ani de când descoperise că are darul de a spune și a face ceea ce se așteaptă de la ea. Citise gânduri și anticipase dorințe, atât de absorbită de puterea ei magică…
Făcuse toate astea fără niciun regret, convinsă că așa trebuie să fie. Și acum, are aproape 60 de ani… Plouă… Se simte singură… În sufragerie, deja masa e așezată. În jurul ei, stau vreo doisprezece invitați… Familia… Veniseră acolo pentru a o sărbători. Se va uita la fiecare și îi va spune fiecăruia ceea ce vrea să audă… Îi trece deodată prin minte gândul că, de fapt, ea nu există. Că, de fapt, bagheta magică nu făcuse altceva decât să o întemnițeze în ea însăși. Devenise din ce în ce mai mică, se făcuse nevăzută. Acum, ocupa un spațiu așa de insignifiant în interiorul propriului ei corp că abia de mai știa că e acolo. O altă femeie se ridicase din lăuntrul ei, acaparându-i identitatea, viața, poate că până și moartea, cine mai știe…
Pe Ovidiu îl găsiți și aici.
Citiţi şi
Nu poți vindeca trupul separat de minte. Legătura traumă-boală
Povestea pantofilor portocalii
Era bine să fii deșteaptă, că frumoasele sigur ajungeau niște c*rve. Și am ajuns deșteaptă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
