Se mai întâmplă să ne îndrăgostim. Aşa, bărbaţii. Nu că ar interesa pe cineva. Nici vorbă, dar măcar nu rămânem în lamentare, că doar nu ne-om povesti sentimentele, afectivităţile, nesiguranţele ca femeile. E nasol să dai pe dinafară aiurea. Să vomiţi ce gândeşti ca apoi să plângi că eşti în trădarea unor empatii nedubitabile. Şi unii se mărturisesc ca luna în amurgul de vară, cotropiţi de norii care trec peste vestigiile dezgolite. Dar este problema lor, nu a noastră. Norii gălbejii de saramură bătrână, până la urmă suprasaturaţi, nici apa nu-i înghite. Suntem caractere puternice care nu plâng nici măcar la propria moarte, ne pare indiferent că nu ne pare rău, restu-s femei! Deh, bărbaţii.
– Vrei? întrebă în şoaptă, vizibil speriat băieţelul, avea numai cinci ani, de refuz sau excitat că n-o să-l primească. Nici măcar n-o privea în ochi pe fetiţă, un fel de complex de învinovăţire, nu de vinovăţie, totul era o joacă a oamenilor mari, firească pentru ei, nefirească pentru ceilalţi. Ţintuia pereţii grădiniţei vopsită în mov, mov aprins. I se părea ciudat. N-a mai văzut până atunci o clădire atât de puternic colorată. Situată aproape de Dealul Florilor, în Maramureşul istoric. Strident. De parcă vroia să atragă atenţia că acolo se proiectează viitorul. Şi pe Dealul Florilor se află cel mai select cimitir. De ar putea fi un cimitir, vreodată, elitist! În fine, unii se iluzionează că sunt. Calcifieri celebre. Tot ceea ce rămâne viu e important, restu-s vestigii. Osemintelor oamenilor celebri nu le pasă deloc de pelegrinările oficiale sau de turismul culturalo-comercial. Ori poate au viaţă şi oasele simt picioarele care ţopăie cu importanţă falsă deasupra… se cutremură de moscul, bolile sau canalizarea resimţită.
– Ce? întoarse întrebarea ea, făcând pe indiferenta şi jucându-se făstâcită în nisip cu prietena ei de cânepă, Tăntăloaia! Ce fată şi-ar pieptăna părul astfel? Şi ar purta hainele murdare. Iar chiloţeii-s contopiţi cu păsărica? Niciuna, normală. Nemulţumirea i se citea pe faţă. Făcea pe proasta, dar nu era proastă! Ştia ce urmărea şi avea pantalonii ponosiţi. Nu e atent pe unde calcă, cum se tăvăleşte prin iarbă, îi făcea poftă de rostogolire la propriu că era vară şi nu plouase de câteva zile, nu era nici mare, nici mică şi aveau în stânga leagănelor o pantă înclinată suficient de mult încât să prindă viteză, viteză… mai bine se abţinea.
– Să ne jucăm de-a doctorul şi pacientul, de-a mama şi de-a tata?
– Nuuuu….hi, hi. Ce idiot, gândi instantaneu. Hi… hi…
Râsul este o metodă de refuz invazivă, mai nocivă decât mirarea fiindcă are deja un răspuns cert, cel mai sigur din lume, mai puternic şi decât adevărul. Deci! Se întâmplă să ne îndrăgostim! Noi, bărbaţii! Conştientizăm retorica şi ne adaptăm, dând din umeri, deh, truismele neacceptate conduc la sinucidere, adevărata cauză. Prima întrebare care se pune ca să fie pusă! De cine? Păi! De cineva. Doamne! Mirare. De altcineva! Chiar că nu interesează. Important este sentimentul legitim, narcisian, în prezenţa căruia doamnele strâmbă din nări înfuriate, înfundate ori dezgustate. Ultimul e cel mai rău! De cine? Dracu ştie! Nu de dracu. Le iubim pe ele, drăcoaicele. Stimulăm simţămintele de bine, flatăm. De ce credeţi că au o latură genetică apropiată de-a noastră, secundă totuşi? Fiindcă sunt la fel de rele sau chiar mai rele. Numai evreii tineri au preluat principiul de bază al armoniei cosmice, al budismului şi l-au personalizat. Adică cine este lângă tine gata, ţac-pac. Iubirea aproapelui. Noi suntem adevăraţii creştini! Iubim orice prindem, chiar dacă practica nu ne duce frecvent la biserică. Într-o măsură mai mică sau mai mare, intangibilă sau tangibilă, depinde de starea de spirit din moment. Momentul e crucial. Stă pe o cruce flexibilă de lemn cu esenţă tare. Sau moale. Şi se unduieşte după cum bate vântul. Uuuu. Uuuuu. Ţac. Pac. Da şi dacă ne prinde vreuna! Ne răstigneşte. Isus a fost primul om care s-a îndrăgostit cu toată sinceritatea necondiţionat. Un Romeo autentic antic. Restul îl imită, numai, incomplet.
– Mi-ai adus ceva? întrebă, ştiind deja răspunsul. Îl cunoştea destul de bine. Întârziase şi azi, în ziua în care n-ar fi fost cazul. În nicio zi nu este cazul, dar o să-l pedepsească, n-o să-l ierte până nu-şi va cere iertare. Era melancolică şi încerca să şi-l păstreze aproape. Era indicat să nu se enerveze. De ajungea acolo relaţia era sfârşită. Încă nu merita să fie ucisă. Încă. Se făcea că pregăteşte ceva de mâncare şi avea un chef nebun să o săreze şi condimenteze excesiv. Până la pragul nedigerabil. Să ţină minte măcar foamea. De nu-i în stare altceva. Şi avea o mutră de broască resuscitată! Gura mare, avidă, primitoare de nimicuri pe care o dorise până atunci avidă ca o sugativă, lipitoare căutătoare de clipe înşiruite ca parfumul volatil în moleculele obişnuite de aer.
– Ce să-ţi aduc? N-am fost pe la magazine. Şi florării nu-s în drum. Iritat îşi freca palma stângă peste pulpă, tolănit după o zi dificilă de frecventat barurile cu amicii. Obosit îşi spunea că blugii erau acolo şi nu i se lipeau de piele. N-a fost prea cald! gândea că-i în regulă atmosfera, doar dacă nu o să o apuce nervii, pe Melina, o fi fiind în acele zile surexcitate de ciclu. Ştia că nu putea să facă dragoste cu el şi era atât de nesigură încât îl teroriza sentimental. Găsise câteva răspunsuri simple-n clişee şi evita să găsească simboluri speciale ale zilei ce o să treacă în două ore. Atât mai trebuia să suporte. Două ore. Fix. N-avea chef să se certe, nu merita. Cerul era diferit azi. În unele zile, ceru-i altfel. Dacă stai să priveşti cu atenţie, nu seamănă cu niciunul. Are un fel de splendoare a vieţii în care intră moartea. Neviaţa. Mai bine spus.
– Deci nu-ţi aminteşti data! Sau ce am putea sărbători azi! Are o problemă cu memoria. Sau afectivitatea. Retard. Incomplet. Inconstant. Cum putea să uite aşa ceva? Era şaten, spălăcit, banal ca restul, mai degrabă înalt decât mediu, dar nu avea genialităţi în comportament. Aiurea. N-o interesa data, ci faptul că era necesar să primească în mod constant dovezi de iubire. Altfel nu se poate. Dovezi. Disculpări. Demonstraţii. Nu era sigură pe ea de vreme ce nu era singura femeie din lume. Eh. De-ar fi fost singura! Medită nostalgică că i-ar fi şantajat pe toţi. Absolut.
– Nu! Ce? se interogă sincer. Noapte hibernală. Amintirile-s reziduri ale prezentului. Nu contează defel. Şi aşa cei mai mulţi nu le actualizează
– Caracteristic!
– Fără scene, încheie discuţia cât putuse de repede, aruncat în fotoliul din sufragerie, întors pe jumătate înspre bibliotecă în care căuta cu disperare ceva în care să-şi arunce privirea, ziar, revistă, orice, aparenţa lecturii i-ar oferi tăcere sau neatenţie întemeiată din partea-i. O iubea dar nu ştia cum să-i arate tot timpul asta. Cerea mult. Era posesivă. Uneori se simţea o păpuşă şi nu dorea să o părăsească nici când o fi fiind să moară. Vântul se înfoia în draperiile împinse cu nevinovăţie înspre alcov. A te trânti în pat noaptea după o zi aiurită era un semn divin, asemănătoare tolănirii barbare a unei feline în tăcerea umbrelor. Sincer, nu-şi vedea viitorul cu alfel în niciunfel. Dar îi era dor numai de libertatea de-a nu da socoteală. Prea se simţea acasă, la părinţi, interogat de-o rudă cicălitoare: cu cine? ce ai făcut? ce-a zis? da, cu cine?-i plăcea, totuşi, în familie.
Prin urmare şi fără nicio tăgadă: ne îndrăgostim! Este un sofism doar pentru cine nu crede-n iubire. Cum există atei, aşa există şi oameni singuri, singuri, ce se iubesc numai pe sine şi se complac în tăria unicităţii: sunt autosuficienţi, adică se flagelează, trăiesc, mângâie, lubrefiază cu mânuţele şi picioruşele lor două, orientale sau nu, de altceva n-au nevoie, numai de mânuţele şi crăcanele împuiate, uneori împuţite, dar nu dau nimănui socoteală. Vorbesc singuri. Ar putea povesti şi cu alţii, dar n-au ce şi de ce! Au găsit deja perfecţiunea. Da. Şi ce contează este că-s stabili emoţionali. Avantajul maximizat se varsă-n simbol, fiind predictibili acţional în orice contexte reale. Fiindcă, în mod formal, omul este segmentat, imperfect, spus simplu, incoerent. Vorbeşte aiura. Numai cel singur în singurătatea lui agorafobică nu-i inconstant! Vedeţi. V-ar converni ca după noapte să urmeze tot noapte, după iarnă şi ger, din nou frig şi zăpadă? Nicigând! Doar singuraticul hibernează-n obsesii. Banalul are frumuseţea lui absolută, adică după iarnă este acceptabil să vină o primăvară sau o vară. Deh, altă viaţă. Firesc, aşa-s bărbaţii. Unii-s mai singuri decât alţii. Dau şi ei naştere la ceva, la stabilitate şi schimbare numai prin accident, nu altfel. Constanţa înseamnă destin. Vor să-şi ignore predeterminările pe termen lung. Până la urmă, reprezintă universul habotnic şi hăbăuc, nu altă fiinţă sau gen! De cresc, toate lucrurile-s bune, de descresc, e o pace relativă până la următoarea expansiune. Dar rămân constanţi şi aceeaşi neschimbaţi şi neschimbabili, uită orice explozie, expandare, exterminare şi ajung în cele din urmă detestaţi, cad în dizgraţii, trebuie să se justifice sau disculpe. Atunci devin cu adevărat singuri. Numai unii se îngroapă înainte, voit. Cum adică? Nimic să nu-l mai mişte, micşoreze, crească, oroare. Atunci devin cu adevărat femei sau încearcă să redevină copii, reînodarea ciclului singurătăţii. Dar numai se amăgeşte. Rămâne cu prima, cu baba cu seceră, coasă, târnăcop pe care-o vede-n oglindă.
– Unde eşti? O întrebare elementară, simplă, sinceră şi tare. Fiindcă ecoul îţi răspunde cu altă relaţionare: Unde sunt? Fără tine! Zahăr dorit şi groază. Siropul într-un simbol al unirii, coagulării. În cazul nedorit se împrăştie formând o diluţie dedicată altor papile. Ca şi fumul de ţigară ce intră cu obrăznicie-n nări neviciate, avide după curăţenie şi îngrozite de moarte. Veşnicia iubirii. Ori dragostea-n prezent, reflectată-n trecut şi pregustată mâine. Totuşi, viitorul este o dedicaţie a copiiilor sau fraierilor, de-s adulţi. Eu voi iubi! Ultima afirmaţie conţine în sine toate contradicţiile cosmice posibile. Eu voi iubi! Ca şi cum ai spune: voi fi nemuritor, voi respira în vid, mă voi masturba cu o pensetă de ochi mai ascuţită decât foarfeca. De aceea omorâm prezentul prin acţini absurde. Cerul este sus, noi suntem jos, îngerii veghează, noi îi ignorăm sau ascultăm, infernul înseamnă inaniţie sau boală, lipsa singurătăţii, epuizarea resurselor. Ceilalţi strâmbă din anus, sfinctere, ce au la modul personal semnificativ. De altceva nu-s în stare, fără evaluări. Ca strugurii acrii şireţi. Curg din gură pe dinafară sau dinăuntru sânge. Greţos. Depinde de justificarea admisă. Însă. Când iubeşti orice este permis ca sa ajungi în preajma-i. Sau posibil. Poţi zbura, să-ţi sclinteşti antebraţele, poţi visa, să-ţi trăieşti coşmarul, poţi cânta în ritm sau afonie! Contează numai sentimentul.
– Unde sunt? Niciunde. Nicăieri. În nimeni. Sentimentul este cel mai duios, la nivel afectiv şi cel mai aprig la nivel raţional!
Mai important este că ne îndrăgostim! Suntem suavi şi duioşi câteva minute. Esenţiale. Doar big-bengul n-a durat o eternitate. A fost rapid, rapidisim, fulgerător şi n-a putut fi confiscat, furat, deturnat. S-a îndrăgostit instantaneu ca noi, sau invers, n-a ajuns o gaură neagră, să nu spun substanţă nesătulă plină de potenţialităţi dosite. Dar primul a iubit materia, ceea ce dă viaţă. Vă este ciudă? Noi ne putem îndrăgosti constant, instantaneu, repede. Şi ne trece mai repede, este suficient să observăm un simbol nepotrivit. O mireasmă de tămâie, un dinte lipsă, o prostie crasă, o trufie inimaginabilă.
– Mi-ai adus ceaiul?
– Da. Poftim!
Cei doi bătrânei s-au întors pe o parte în patul mare acoperit cu o plapumă supradimensionată, un fel de dună tradiţională.
– Ai pus destul zahăr?
– Pus, pus, pufăia moşul mângâindu-şi picioarele neastâmpărate. Era datoria lui să îndulcească ceaiul adus de Floare. Soţia lui veşnică. În ultimul timp tremurau mai tare. Şi le coordona greu în mers. De parcă doreau să-l lase în spate şi ele să plece înainte-i. Fuga! Casa şi-au construit-o eficient, fără praguri. De un an de zile au renunţat şi la covoare, să nu se mai împiedice de ţesături. Erau friguroşi, la haine nu renunţaseră.
– Biscuiţii i-ai adus? un foşnet de ambalaj controlat îi determină să se privească cu un fel de candoare afirmativă.
– Sunt lângă tine! Copiii au sunat?
– Dă-te mai încolo! Nu. Au treburile lor.
– Niciodată nu ai încăput de mine! Zâmbea amintindu-şi frecuşurile din fiecare seară, de când s-au cunoscut. Ea nu suporta să n-aibă loc suficient în pat sau ca el să se aşeze deasupra cuverturii cu care se acoperea. Şi-i făcea observaţiile ritualice pe care de nu le auzea nu era în stare să adoarmă. În loc de noapte bună, o şicană, ca-n adolescenţă.
– Dă-te mai încolo!
– Sunt! Întotdeauna am fost. Nu ţi-ai dat seama?
Bătrânul s-a ferit, a simţit un junghi puternic în piept pentru câteva secunde şi a adormit pentru totdeauna. Chiar de stătea cu spatele la Floare era fericit că a întâlnit-o şi din respect nu s-a văitat defel.
Iubesc. Sunt îndrăgostit. Şi-i un sentiment unic. Nimeni şi niciodată nu mi-l poate lua! Nici măcar moartea. Şi pot fi înţeles numai de cei care au fost, ori sunt ca mine. Şi sunt detestat, dizgraţios, pueril, desuet, mumificat de cei care n-au întâlnit niciodată iubirea. Nu-mi pasă, cum nu-mi pasă nici măcar de moarte. Am întâlnit nemurirea. Şi-s îndrăgostit. Simplu. De ce mai vorbesc? Puteam să înnebunesc de sex şi de boli venerice, să mă calce tramvaiul, dimineaţa, în capitală ori să fiu răpus de ciroză. Ăia au ştiut ce-i sentimentul superior. Păi, dacă mă consider cu naivitate îndrăgostit, ce să fac?
– La cine mai aduc ceaiul? întreba Floare plângând cu condescendenţă, au fost singurele cuvinte rostite când şi-a înmormântat soţul, transmiţându-i toată iubirea lumii, toate memoriile sublime pe care le purta în minte cu plăcere.
Iubirea nu înseamnă renunţare, laşitate, fugă, frustrare. Şi nu se regăseşte în lucrurile mari, explozive, niciodată. Presupune doar semne mărunte, mici, semnificative, evidente. În rest este vorba despre cucerire. Nu de iubire! Nu. nu, îşi şoptea băbuţa cu bărbia tremurândă de emoţii. Multe. N-o să renunţe!
Pe Regis îl găsiți întreg aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Mesaj pentru prietenii și cunoscuții tăi de la… scumpa ta amantă
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
