Există oameni care mai citesc, se înconjoară de cărți, așa cum un grădinar se înconjoară cu flori…
Am fost cândva soldat al acestei armate nevăzute care sprijină spiritul lumii să urce cât mai aproape de vise, care îndeamnă visele să coboare la noi și să ne ia în brațe…
Până când într-o zi am dezertat…
În fiecare zi se publică mai mult decât un om poate citi o viață… Poate de asta am simțit cândva nevoia să mă opresc. Dacă continuam, mă pierdeam în prea mult, mă risipeam în imaginația și frumusețea altora. Nu aș mai fi știut drumul către ce aveam eu însumi încă nespus, încă de scos la lumină. Afurisit egoism creator.
M-am oprit să merg la întâlniri cu fantezii și cuvinte frumos aranjate de alții…
A trecut vreme, a trecut viață.
Deunăzi dau peste un text în care sunt pomeniți mulți autori, celebri sau numai foc de talentați… despre care habar nu aveam.
Brusc, m-am văzut în oglinda neagră a uitării. Bătrânețea și înțelepciunea nu intraseră în curte fără nicio plată. M-am rușinat. Eram asemenea unui afemeiat care s-a pocăit la jumătatea drumului… câteva mii de volume și gata…
Renunțasem din lăcomia care decade în neputință. Era disperarea celui care nu poate băga în sac toate pietrele prețioase care îi stau la îndemână. Presimțise că nu îl va duce spatele… Am fost un jucător de șah care cedează partida, nesimțindu-se în stare să calculeze matul care îi stătea la îndemână pe la mutarea 40 sau 45.
Din liniștea zidurilor puse între mine și cărți, am dat peste acest text cu multe nume și povești pe care nu le întâlnisem niciodată. Eram un orășean aruncat în mijlocul unei păduri, fără să fie în stare să numească nici unul din arborii care îl înconjoară.
Unde era învolburarea adolescentină prin care simțeam lumea din spatele paginilor mirosind încă a cerneală de tipar? Unde sunt cărțile și autorii, cu care mă plimbam la braț cândva? Stăteau îngrămătite în rafturi, așa cum sufletele fără păvază se îngrămădesc sub literele scrijelite pe cruci.
Am sperat în secret, asemenea unui școlar care trage cu ochiul după elevele din clasele mai mari, știind că nu e de nasul lor, să pot zări, din nou, flacăra care stă între vorbele îngrămădite între foile cărților, așa cum stau ascunse în burta piramidelor mumiile foștilor stăpâni ai lumii. Dar nu am zărit decât o siluetă zveltă și diafană plutind prin aerul cuvintelor marilor poeți. Era asemenea unui duh pe un covor fermecat.
Pironit la fereastra nechibzuitei evadări din lectură, încercam să îmi agăț privirea de acea vedenie, cu speranța nebună că poate mă atrage în zborul ei. Simțeam cum îmi doresc să redevin o filă de carte care să întâlnească privirea unei alte tinereți…
Mi-am dat atunci seama cât de departe și fără țintă am fugit. Alții – acei cititori înrăiți și uitați de lume – rămăseseră să țină piept timpului prin care năvelește Uitarea. Ei, acești ultimi cititori sunt asemenea cruciaților care își apără cetățile atât de greu cucerite, se luptă fără să se gândească la cât de puțină și fără de speranță e îndârjirea lor, se aruncă în bătălie cu tot avântul, până când zidurile se prăbușesc sub ei… și din praful dezastrului se zăresc urcând la cer legendele…
Poate că, într-o zi am să redeschid o carte și am să am surpriza să mă reîntânesc cu mine… hm, dacă mai sunt pe undeva prin preajmă… și nu am plecat supărat, întorcându-mi spatele pentru totdeauna.
Citiţi şi
Țara în care nu te poți compromite
De ce și-ar face cineva implant de păr – convingeri, pe bune!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
