După cum cei apropiați pot depune mărturie, nu am fost niciodată genul de om care s-o lălăie prea mult pe acasă. Cred în misiunea călătoare a omului, cred în refrișarea intelectuală și în defrișarea stereotipurilor aduse de contactul cu alte locuri, cu alte chipuri, cu alte idei. Călătorului îi șade bine cu drumul.
Acestea fiind zise, am primit perioada de claustrare socială și de retragere în bârlog cu relativ calm și neașteptată împăcare. Acasă este locul unde am venit din fiecare peregrinare, spațiul înțesat de amintiri, interzis plictiselii. E mereu ceva de făcut, sunt atâtea de citit, de privit, de reparat și de mutat, încât n-a fost un ceas, de la începutul acestei năpaste virale, în care să mă întreb ce fac eu în ora următoare?
Din când în când, surd sau mai acut, mă dor călătoriile. Mă doare renunțarea la ele, faptul că mi s-au închis drumuri, independent de voința și de planurile mele. Mă doare că trece timpul, iar, eu, din acest punct de vedere, am fost mereu un stresat: dacă nu o să am timp să ajung nu știu unde? Dacă nu va fi să fie cine știe ce destinație? Dacă, mai târziu, voi fi mai bătrân, mai imobil, mai sastisit, mai neputincios? Mă doare că eu, mereu cu agenda la punct și cu “ce-ar fi dacă”, nu pot să mai fac planuri.
Durerea asta trece repede, norocul meu. O pun pe fugă urgențele zilei sau, dimpotrivă, bucuria faptului că suntem toți acasă, în siguranță, deocamdată, că ne putem aduna în discuții însuflețite de o mâncare bună, că ne putem culcuși seara pe canapeauna noastră mare cât un cartier, la filme, la emisiuni despre case, la povești. O mai mătură și colecția nesfârșită de fotografii pe care o păstrez în telefon. Odată la câteva zile, postez una pe Instagram. Îi pun Latergram în față, ca să fie clar că sunt din alt ev. E lumea așa cum am văzut-o eu: la Paris și la New York, în Singapore și la Saint-Malo, la Angkor Wat și la Milano, la Sibiu, Phuket, Timișoara, Cluj sau Londra. Clișee cu frânturi de oraș, parcuri, flori și ruele, turle și ceruri tulburate, plaje și furnicare de oameni, grădini, bazaruri, ferestre și tablouri, intersecții și poteci, linii șerpuite și frânte, întortocheate sau simple. Sunt păsări, vietăți și rădăcini, căței ținuți în lesă și oameni care mi s-au părut tipici, vreun fel de mâncare aranjat scenografic sau irepetabilul necoregrafiat deloc al unei secvențe. Sunt locuri comune și surprize gratificante. Sunt eu în fiecare (deși arareori mă arăt), trăind vieți și stări mai mari decât mine, dătătoare de justă proporție, memorii ale frumuseții lumii. Fotografic, sunt poze ca altele mii. Pentru mine, sunt inestimabile, pentru că mă transportă instantaneu în capitolul pe care îl ilustrează, cu sinestezia lui senzorială. Sunt rapel la miros, tactil și emoție, la momentul care se regenerează în toată suveranitatea lui din formula pixelică strânsă într-o memorie de telefon. Și, pentru o clipă, sunt din nou acolo. Unde vă chem pe toți, dacă vă plac poveștile mele. Dacă vă place cum spun povești.
Mă găsiți pe Instagram!
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Timișoara și Sibiul, două destinații de city break
Un apartament într-un ansamblu rezidențial – cea mai bună alegere
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
