Sincer, aveam alt subiect pentru textul de azi, dar călătoria de acum jumătate de ceas cu metroul mi-a schimbat drumul. Scena vă e, probabil, cunoscută: o mamă tânără cu un copil mic care plânge. Eu am urcat la Unirii, dar, după cât era de roşu micuţul şi animată mulţimea în jurul lor, pun pariu că plângea cel puţin de la Eroii Revoluţiei. Nu ştiu de ce, dar un copil care plânge are un potenţial de spectacol mai mare decât un cuplu care se ceartă, un aurolac care cântă şi/sau cerşeşte, doi adolescenţi care vorbesc tare şi fac mişto de lume. Poate pentru că un copil mic care plânge legitimează un tip de obligaţie la implicare. Nu e kosher să stai pe margine şi să nu ajuţi cu un sfat, cu un oftat, cu o sugestie, cu o privire compasivă, chiar şi cu o şuşoteală cu vecina de scaun.
«Măi, obrăznicătură mică, ia zi, cine te-a supărat?». Doamna platinată de lângă ei îşi apleacă şuviţele electrice spre capul congestionat al băieţelului. «Da’ de ce îl faceţi obraznic?», se stropşeşte mama, cu glas întretăiat. De mâna ei se agaţă un alt băiat, undeva, pe la patru ani. «Ei, haideţi, că îl alint şi eu…». Îmi trece razant prin cap gândul că şi doamna ar putea fi alintată cu «măi, perhidrol mare ce eşti…». «Daţi-i nişte apă, că se sufocă !». Altă implicată. «Colici?», întreabă, aparent expert, un cetăţean de vizavi. «Dinţi, mai degrabă», gândesc eu, aruncând o privire la gingiile roşii ale copilului, din care se iţesc nişte cioturi albicioase. Mama se extrage în tăcere îmbufnată din grupul de spectatatori-actori, cu cel mare agăţat de o curea a rucsacului şi cu cel mic încovrigându-se de suspine în braţele ei. Fără să se lase descurajată, doamna cu părul chimic plusează: «Hai, hai că o superi pe mami». Mă aştept la o explozie. În schimb, replica e doar o privire obosită şi o vorbă puţin tăioasă: «Doamnă, o să coborâm repede, lăsaţi-ne în pace.»
Povestea de mai sus s-a întâlnit cu fiecare dintre noi cel puţin o dată, cu variaţiuni minime. Cei care încă mai avem copii aproape de vârsta celor descrişi o simţim prezentă. Mie, cel puţin, în metrou nu mi-a plâns niciodată neconsolat, dar lacrimi, sughiţuri, crize, ţipete au văzut parcurile, locurile de joacă, mall-urile, iar acasă le-am încercat pe toate. Azi am fost la jumătatea distanţei între spectator şi protagonist, ceea ce mi-a permis empatizarea şi cu păreriştii de pe margine, şi cu părintele excedat. Nu pun la îndoială bunele intenţii, experienţa, sugestiile din care izvorăşte impulsul de a dăscăli un om căruia îi plânge copilul mic. Cum o spun mult mai bine decât mine alţii, gândiţi-vă, însă, că tot ceea ce-şi doreşte acesta mai mult în acele momente este un minus de atenţie. Să nu-l vedeţi, să nu-l auziţi, să nu-l compătimiţi. Toate sfaturile pe care i le daţi, dacă e un părinte de bună credinţă, şi le-a dat el însuşi înainte. Dacă vi se pare că nu face nimic ca să oprească plânsul copilului, opriţi-vă voi o secundă şi gândiţi-vă că poate tocmai acest nimic îl va linişti. De ce spun asta? Pentru că voi îi vedeţi preţ de câteva minute, într-un metrou. Copilul i-a plâns şi aseară, poate că şi alaltăieri şi sunt toate şansele să plângă şi mâine. N-aţi fost şi nu veţi fi acolo. Nu îl cunoaşteţi. Nu vă priveşte. Poate că îl alină o jucărie, distragerea atenţiei, o gură de apă, un minut de muzică, molfăitul unui morcov, strânsul în braţe sau câteva clipe de lăsat în legea lui. Vă asigur că părintele căruia i se întâmplă asta (şi care a fost scutit?), indiferent de atitudinea pe care o arată, ar vrea să se ascundă în gaură de şarpe decât să răspundă tuturor bunăvoinţelor cu care îl bombardaţi. Dacă pe voi poate să vă deranjeze un prunc care ţipă, pe el îl termină. E doar o chestiune de antrenament şi stăpânire cât vă arată din angoasa lui de om mare care nu are soluţia instant pentru suferinţa fără de cuvinte.
Între un an şi… să completeze cei mai experimentaţi decât mine, una dintre gogoriţele noastre este datul în spectacol în public. Mai ţineţi minte? Exact aşa cum vă temeaţi şi voi, la un moment dat, că juniorul o să se dea cu fundul de pământ la serbarea de sfârşit de an, că o să vă strice reuniunea de familie cu mofturile la mâncare, că o să îl scoateţi pe brânci de la cinematograf pentru că nu are răbdare să îi citiţi sau că o să-şi smulgă părul din cap în librăria cu păpuşi. Asta e. Copiii plâng în toate felurile şi se dau în petec în moduri în care, poate, nici nu v-aţi imaginat. Nu despre ei sunt aceste rânduri, ci despre noi, cei care, părinţi sau nu, ne trezim spectatori fără de voie la o asemenea desfăşurare de forţe. Când e în regulă să intervenim şi de ce, aproape întotdeauna, neimplicarea liniştită e cel mai bun mod de a ajuta. Pentru că, alegând politicos să nu vă holbaţi şi înfrânând chemarea spre opinie urechistă, îi transmiteţi mamei sau tatălui în cauză că nu vi se pare nimic anormal nici în plânsul copilului, nici în modul în care acesta e ostoit. Că simpatizaţi cu un scenariu de care nu sunteţi deloc străin.
Un tânăr ras în cap de lângă uşă a căutat privirea mamei şi a întrebat-o, mai mult din buze. «Pot?». Ea a clătinat din cap afirmativ, a desprins mâna băiatului mai mare şi i-a trecut-o acestuia. Copilul nu a protestat. Cu mâna rămasă liberă, mama a scotocit după un şerveţel, apoi după telefon. Micuţul şi-a trecut degeţelele năclăite de lacrimi peste touch screen. În câteva secunde, plânsul s-a minimizat într-un icnet puţin sonor. Apoi deloc. La Victoriei au coborât.
«Că nu poate vorbi şi poate butona, ăsta-i un semn…», a căutat femeia platinată complicitate şi înţelegere la cei din jur. A oftat, ca şi când viitorul seminţiei omeneşti ar fi fost condiţionat de un copil distrat de un telefon şi doar un snop de aleşi ar fi înţeles implicaţiile colosale. Un semn pentru ce? N-a întrebat-o nimeni, n-a încurajat-o nimeni să continue. Un semn, m-am gândit, că, uneori, «lăsaţi-ne în pace» ar trebui să fie de ajuns.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
