10 seara. Ei sunt în pat, chiuveta-i goală, loc prin casă să mă mișc am făcut, aș vrea să-i știu adormiți, să merg în siguranță la duș și-apoi să mă răsfăț cu vreo 10 pagini… mai multe-aș vrea, dar din experiența serilor trecute ăsta pare a fi pragul dintre realitate și vis.
Aștept să se facă liniște în camera vecină, cu gândurile mele. La ei, la noi, la ultima atrocitate surprinsă într-un teaser tv ce încă mă macină, mi-aș fi dorit să nu văd, dar asta n-ar fi însemnat că nu există, la peste două luni, la cum să fac să nu simtă că lipsesc prea mult, asta chiar că-i inutil, la oameni care sună să le spun lucruri de nespus și să-i asigur de bine când uneori nu e și trebuie să găsesc felul de-a comunica fără să doară tare… psihicul destinatarului e important, la pantofiorii gâzei ce mi se pare că i-am luat un pic mai mari, la pijamalele lui Duți ce-s deja scurte… ce repede i-au rămas mici! Să nu uit floarea de plantat pentru grădi și să reînnoim abonamentul la înot…. și plâng. Pe-nfundate! De când îi am, plâng mai rar, dar mai sănătos… ca o mamă! Și-ncerc p-ascuns. Ăl mai mare se prinde repede, iar ghemul mic, din priviri. Omul tace de obicei, bărbații-s cele mai neputincioase ființe vii în astfel de situații…când mă adun și mă-nnoiesc ca dup-o ploaie de vară, aproape că mi-e milă de neștiința, neputința și blocajul lor. Bine că nu-mi zice să nu mai plâng, asta ar fi chiar mai rău!
Albul mă prinde, imprimeul cu-nghețată roz ar trebui să fie de bine, părul stă cum îmi place, hormonii-s la locul lor, ce-i drept n-am pierdut kilogramele pe care le doream dispărute, dar am văzut niște fotografii cu femei-tinere-mame-frumoase și m-am simțit și eu așa… și plâng dorul, lipsa și golul unor zile noi.
Ghemul de om frumos mă strigă, evit să m-apropii așa, am senzația că simte tot zbuciumul meu și-o vreau să fie liniștită… le va avea din plin p-ale ei… că-i femeie complicată, de-neînțeles uneori, ca noi toate, numa’ bună de iubit și-atât! Dar continuă. Îmi șterg nasul zgomotos, ochii și mă lipesc de pătuțul ei pe-ntuneric, să mă vindec. Mi-ascund fața de omulețul de 5 ani jumate ce profită să mai ceară o-mbrățișare. De ce plângi, mami?! Tac cu voința cu care-mi înec acum șiroaiele… i-am spus uneori lui că nu-i rușinos să plângi și că uneori, indiferent ce suntem și cine suntem, e bine să ne eliberăm de ce simțim sau chiar să trăim dacă simțim astfel, o bucurie mare. Numai că bine ar fi să găsim și oamenii lângă care să o facem… L-am asigurat atunci că brațele mele vor fi întotdeauna un loc unde să-și lase plânsul fără să se simtă mic, rușinat ori mai puțin băiat/bărbat, cum din păcate societatea blamează. Eu am un metru jumate, el deja unu și vreo douăzeci…s-a urcat în picioare pe patul lui numa’ să fie cât mine ori un strop mai mare. Vino să te iau în brațe! Și pune capul pe umărul meu… poți să plângi aici cât vrei, mami! Mi-am primit îmbrățișarea. Cuvintele lui au limpezit tot și-au deschis drumuri.
Bine-ar fi ca adulți să-ntrebăm mai puțin, să oferim mai rar soluții necerute, dar să ne deschidem brațele de fiecare dată și să ne coborâm ori urcăm unii către alții. Ca niște copii… merită din plin priviți și ascultați, sunt mici ghemotoace de adevăr și înțelepciune sinceră.
Pe Laura o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Mama – în rolul principal al Eroului
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
