10 iulie. O zi de iulie, ca oricare alta, dar totuşi o zi fastă, în care parcă planetele au fost aliniate pentru împlinirea dorinţelor. Dacă aş avea un jurnal cuvintele s-ar înşira cu siguranţă astfel. În absenţă, acest site, pe care îl văd nu doar ca pe un spaţiu în care persoane cu afinităţi comune – dorinţa de frumos, de senzitiv, de coerent şi de peren, de calitativ – se întâlnesc, ci şi un spaţiu-jurnal. Comun. În care cuvintele şi gesturile inedite şi frumoase, cele care arareori ne traversează existenţa, asemeni unor stele fără nume, cele din piesa lui Mihail Sebastian, ne lasă urme indelebile.
10 iulie a fost o astfel de zi. Caldă, la Paris, extrem de intensă, aiurea. Un om drag, într-un gest spontan, a reuşit să găsească, de fapt, nu, să cadă peste cartea pe care o doresc de când aveam 8 ani: Contesa de Segur, «Poveşti cu zâne », ediţia din 1977. O carte care vine de departe, ca mine, care va ajunge departe, tot ca mine, dar la care gândul mi s-a întors cu perseverenţă şi melancolie de fiecare dată când, dorindu-mi ceva foarte mult, nu am reuşit să obţin. Cartea de poveşti, mare, cu coperţi colorate şi învăţaminte subtile, a fost extrem de dorită. Insă nu am primit-o niciodată pentru că părinţii mei nu au avut bani să o cumpere. Făceam economii, pentru ea, dar când economiile erau suficiente, lucrurile care erau cu mult mai necesare traiului cotidian aveau întâietate. Cu timpul am învăţat să nu mai sper, să nu mai aştept, să nu mi doresc. O discuţie aparent obişnuită a readus amintirea, gestul, cartea, persoana, împlinirea. Persoana potrivită, la locul potrivit, în momentul potrivit. Nu-mi vine nici acum să cred că acea carte a fost găsită.
Puţin mai târziu, spre seară, micul chef de adio al promoţiei mele de Sciences Po: ATAWAD. Anytimeanywayanydevice. O petrecere în curtea unei case din periferia burgheză a Parisului, pe culmile unde locuise cândva Nicolae Bălcescu, la Sevres Rive Gauche. Un cântec, Mika, cu Relax, şi sclipirea din ochi şi din suflet: cine ştie să danseze fox? Jacques, colegul şi prietenul de 10 ani deja, de la L’Express, mă ia de mâini şi …asta a fost. Un alt vis, dorit şi aşteptat de pe vremea când, atinsă de boală, nu mai speram nimic, în niciun caz să scap cu viaţă dintr-un cancer care a apărut, ca toate lucrurile triste, din senin, s-a îndeplinit firesc în câteva minute. Cel de a dansa din nou. Nu ştiu când a trecut momentul, am dansat ca şi cum aş fi zburat, râzând în hohote şi nevenindu-mi să cred că e posibil. In timpul dansului, partenerul meu s-a lamentat într-una: “Iulia, eu conduc dansul, te rog, încetează”. Ca să ajungă la “lasă-te condusă, eu conduc acest dans”. Jacques are aproape doi metri, eu, 1,53. Eu îi ţineam mâinile strâns şi, cu disperarea şi înverşunarea renăscutului din morţi, cel care ştie că fiecare secundă de bucurie contează şi că dorinţele îndeplinite sunt extrem extrem de rare, conduceam un dans prin care îmi luam cu egoism felia de tort. Felia de viaţă. Induceam piruetele şi paşii. Ca pentru un ultim dans. Ca pentru un ultim gest accesibil oricui, oricui, dar nu mie. Jacques, terminat de agasare, a strigat în final: “Iulia, o dată în viaţă ascultă de un bărbat, lasă-te condusă!”. Am relaxat presiunea din degete şi am acceptat. A fost…plăcut. Cu muşhii eliberaţi de tensiunea aşteptării, a înfrigurării, a dorinţei, a presiunii şi a temerii păstrării momentului, am acceptat să fiu condusă.
Din aceste momente, două gânduri. Din cauza atâtor aşteptări, atâtor dezamăgiri, am devenit o fiinţă care îşi ia singură, sau încearcă măcar să îşi ia singură, atât ceea ce îşi doreşte cât şi ceea ce îi este vital. Eu, dar şi noi. Nu ştiu cât de bine este. Presiunea poate deveni atât de imensă încât preamultaşteptatul poate deveni irelevant. Poate că ar trebui să am din nou încredere în oameni, în cei nu de fapt opuşi ci alăturaţi femeilor, bărbaţii. Din persoane care uneori visează, graţie ţie, pot apărea peste noapte, asemenea fluturilor magici din poveşti, bărbaţi care îndeplinesc visele.
Şi apoi, da, lecţia viselor şi a dorinţelor care se îndeplinesc doar atunci când trebuie şi de cine trebuie. Paolo Coelho o spunea deja, poetic: atunci când îţi doreşti ceva cu adevărat întreg universul conspiră pentru a te ajuta în acest demers. În Biblie, un vers, în Capitolul 11, versetul 1, din Epistola catre Evrei, din Noul Testament: “Ce este credinţa? Este dovada că lucrul dorit de noi se va înfăptui. Este certitudinea că ţinta nădejdii noastre ne aşteaptă, chiar dacă n-o putem zări încă”. Eu o pot constata, azi. Nu serveşte la nimic nici graba, nici alergatul cu limba scoasă după împlinirea viselor. Ele se realizează doar atunci când le vine momentul. Nici mai devreme, nici mai târziu. Ceea ce cred însă că, în absolut, contează, este capacitatea de a fi sincer şi de a avea răbdare şi credinţă: nu doar în realizare sau în tine, ci în capacitatea celorlalţi de a-ţi fi alături şi de a nu dezamăgi.
Pe Iulia o găsiți și aici.
Citiţi şi
Femeile mature vs femeile imature
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Bijuteriile pentru bărbați – între tradiție, simbolism și stil personal
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
