Și-mi spun mereu:
Lasă-i.
Iartă-i.
Uită-i.
Și niciodată nu-mi iese treaba asta: fie îi las, dar nu-i uit, fie îi iert, dar nu-i las, fie îi uit fără să-i fi iertat.
Sunt ghimpi care mi-au intrat în talpă în mersul meu prin viață, unii mai adânc decât alții. M-am aplecat, pe unii am reușit să-i scot și să mă vindec, alții au rămas înfipți, s-au făcut una cu carnea, m-au durut și m-au însângerat până când nu i-am mai simțit, au început a face parte din mine. I-am lăsat acolo, dar nu i-am uitat și nicidecum iertat.
Unii nu mai au nici chip, iar numele poate nu li l-am știut niciodată. S-au făcut una cu întâmplările, cu locul sau cu timpul în care mi s-au înfipt în talpă. Psihopatul despre care se auzea că taie fetele frumoase cu lama atunci când trece pe lângă ele, pe stradă, într-o vreme când se întrerupea curentul electric exact când noi, copiii, ieșeam de la școală. Patronul de dugheană de cartier care nu m-a plătit nici pe jumătate pentru cât i-am muncit și mi-a și rânjit în față pentru asta. Cârtița vădană care mi-a oprit storcătorul de fructe atunci când fiu-său a plecat și m-a uitat acasă, singură și însărcinată în luna a opta. Șoferul frustrat care ieri a ținut morțiș să îmi arate că viața, câteodată, e un joc de ruletă la care nu tu ești cel care aruncă zarurile…
Alții au chip, dar au rămas fără identitate, ca cicatricile unor bube a căror urâțenie e musai să mi-o amintesc, ori de câte ori mă uit la ele, ori de câte ori le zgândăr. Un dobitoc bătrân, șef de scară, care mi-a mâncat anii fragedei copilării. nelăsându-mă să ies afară între orele 13 și 16 pentru că „tovarășii locatari se odinesc”. Un repetent cu dinții sparți cu care mă băteam, parte-n parte, în școala gimnazială, pentru că ținea morțiș să pipăie fetele pe sub sarafane la intrarea în clasă. O temporară colegă de serviciu care m-a urât și m-a vânat cu pasiune pentru culoarea pielii. O curviștină vulgară care m-a învățat că facerea de bine este, într-adevăr, f* de mamă la care asiști cu ochii beliți de neputință…
Cei mai puțini sunt niște nume rămase fără chip. Cami. Phil. Dumbravă, coșmarul anilor mei de liceu. Ada…
Mai sunt cei care au rămas și cu chip, și cu nume. Ăștia sunt mai grozavi decât toți, au un statut special și pentru ei trebuie să-mi tot repet că trebuie să las, să iert și/ sau să uit. Și niciodată nu-mi iese treaba asta. Pentru că, ori de câte ori pun picioarele pe pământ pentru a mă sprijini în realitate, simt urme de înțepături care mă țin în gardă și-mi spun că nu poți, nu trebuie să calci de două ori în aceeași adunătură de mărăcini. Iar dacă alegi să o faci, atunci să nu te miri că nu vei mai fi în stare să mergi mai departe, că va trebui să te oprești pe marginea drumului și să îți pierzi timpul așteptând vindecarea.
Guest post by Doina Iacob
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Am fost crescută de o mamă narcisistă și un tată complet absent emoțional
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
