Tu, cu degețelele tale, reușești să mă descoși și coși așa cum vrei. Mi-ai intrat în sânge și-n minte ca un blestem. De ce nu vrei să mă desprind de ea, să ne facem casă și masă amândoi? Te joci cu mine și nu mă pot opune nici măcar atunci când mă trimiți acolo unde nu mai mi-e demult acasă.
Spui că mă iubești, că așa-s întreg, că nu vrei să strici. Că nu te interesează un petec de hârtie și nici banda aceea de aur, pe care aș muri și-aș învia să ți-o potrivesc pe inelar. Oh! Dragă-mi ești!
Lasă copilul și nevasta! Copilul nu mai e copil demult, azi-mâine se însoară, iar nevasta are tot respectul meu. I-am dat și răsdat. Toată viața i-am dat. Și am avut de îndurat. Nu zic că eu aș fi fost vreun sfânt, deși i-am fost fidel. Chiar dacă în pat ne vedeam tot mai rar, că doamna avea alte preocupări, iar s*xul devenise un soi de răsplată, un soi de os, dat din milă cățelului, din când în când. Ori o cale de împăcare, după câte-o ceartă babană.
Nu mă înțelege greșit, că nu asta era problema cea mai mare, nu s*xul, deși tu știi… Dar stropul ăla nenorocit de căldură…. de nebunie, de „hai să fim doar amândoi azi” nu mai exista demult. Să nu crezi că n-am încercat. Dar mă respingea. Mereu mă respingea, ca și cum pielea mea i-ar fi produs un soi de repulsie. Periodic, când realiza c-a sărit calul, îmi arunca așa, de mărunțiș. Rar. Un s*x scurt pentru care ar fi trebuit să îi fiu recunoscător. Era, vezi Doamne, ceva ce făcea doar pentru mine. Un sacrificiu, cum ar veni.
Acum, de când știe de tine, s-a muiat toată. E caldă și mă urmărește ca umbra prin toată casă. Se îmbracă provocator și vrea căldură și discuții. După atâția ani. Trebuia să apară altcineva pentru asta? Și-a amintit că locuiesc și eu acolo, că nu-s doar un soi de obligație pe care trebuie să o suporte și să-i pună în farfurie.
Dar n-o mai vreau. Târziu e prea târziu câteodată. Când am ieșit din patul conjugal (urât cuvânt) am făcut-o definitiv. Crezi cumva că i-a păsat? Nieh! Și nu mai sunt omul de acum douăzeci de ani. Și nici ea nu mai este. Când ierți și ierți și iarăși ierți, la un punct nu mai e nimic. Nici de iertat, nici de dorit. E doar trecutul pe care l-ai împărțit. Dar nu poți să te raportezi mereu la el. Că nu mai trăiești, vegetezi din amintiri.
Tu ești prezentul meu, copil nebun! Atât cât o fi. Atât cât îmi vei da bucuria să fii în viața mea.
Ea e trecutul și-i dăruiesc toată recunoștința mea, că din sărăcie m-au scos ai ei. Eu sunt orfan. Am cunoscut-o pe mama la șaisprezece ani. O femeie muncită și slabă cu șapte copii făcuți la nimereală. Nu a știut să-mi spună cine-i tata și nu s-a bucurat că mă vede. Eu tremuram după ce ani de zile am săpat să dau de ea. După ce am plâns ca un copil în brațele asistentului social, când mi-a dat numele și adresa ei.
Femeia s-a uitat cu ochii uscați și un soi de spaimă la mine. I se citea-n privire întrebarea: „altă gură de hrănit?”
Am învățat mult în acel, poate, un sfert de oră cât am stat cu ea. Nu m-a vrut niciodată, nici când i-am fost în pântece și nici după aia. M-a părăsit într-un spital cenușiu și-a fugit.
Am tras cu coatele și dinții să fac școală. Câtă bătaie am mâncat de la cei mari, că stăteam cu burta pe carte și nu-i ușor să faci asta într-o casă de copii. Nu-ți poți imagina mizeria și golăneala trăită de un orfan.
Da, știu că zâmbești acum. Nu te-ai fi gândit vreo secundă că vin din noapte spre tine, că am rădăcinile natante. Că-n arborele meu genealogic poate sta oricine atârnat printre crengi.
Nu știe nimeni povestea mea. Orgoliul omului care s-a ridicat din nimic, poate, m-a făcut să tac. Dar tu trebuie să știi totul despre mine. Vreau să mă înveți pe de rost așa cum sunt.
Când am cunoscut-o, m-am lipit ca iedera de planta trainică ce părea casa lor. Ce casă aveau! Era cald și bine la ei și se mânca la masă și se glumea. M-am îndrăgostit de ei la pachet. Tatăl ei nu m-a plăcut la început, dar, când am terminat Universitatea ca șef de promoție, m-a bătut pe umăr și mi-a dăruit un ceas scump. Îl am și acum. Cu sfințenie am păstrat ceasul acela, ce valora mai mult decât tot ce avusesem eu vreodată.
Și dragoste, și recunoștință le-am dat. Și lor și ei. Am simțit că rădăcinile mele s-au prins acolo, sub acoperișul lor cald. Și-am tras ca boul să facem, să avem, să ne fie bine. Și mi-a dat Dumnezeu de toate, din belșug mi-a dat.
Și n-am uitat nici de unde am plecat, nici cine mi-a întins mâna. Am avut ani buni la început. Era mândră de fiecare treaptă pe care o urcam în carieră. Și pentru ea voiam să ajung și mai sus.
Apoi, într-o zi n-a mai interesat-o. Nu știu de ce. Am căutat drumul către ea. Am încercat să vorbim, să ne apropiem. Dar mă pleznea cu vorbe reci, tot mai reci. Cu cât eram mai cald și mai dornic de ea, cu atât era mai rece și mai arogantă. Ca pe o slugă mă privea. „Tu n-ai fi avut nimic, fără noi” mi-a spus în câteva rânduri. „Dar munca mea?” am întrebat-o, pentru că nedreptatea vorbelor ei îmi țiuia-n urechi. „A ta?!” m-a privit sincer uimită, ca și cum mă cumpărase la târg și ăsta-mi fusese prețul: „Păi tu nici rădăcini nu ai…” m-a împroșcat. Și ușa s-a închis, pentru că, se pare, fuseseră două tabere mereu: „noi” și „tu”. Rădăcinile mele… natante.
N-am o poveste ușoară. Dar nici grea. Nu am un nume și nici strămoși iluștri. E drept. Dar am două brațe care știu strașnic și să muncească și să te iubească.
Fii solul meu, vreau să-ți fiu rădăcină!
Pe Em o găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
