Sentimentul urgenţei. Şi nevoia de a face totul. Şi dorinţa ca totul să fie perfect. Am observat aceste trei “stări” la mulţi dintre cei pe care îi cunosc.
Fie că vorbim de viaţa familială/amoroasă, de cea profesională sau de cea socială, se pare că pentriumulţi aceste trei trăiri reprezintă axiome. Şi de aici, cred eu, vin multe dintre zbaterile noastre interioare şi mare parte dintre conflictele cu lumea exterioară. Căci da, trăim într-o lume plină de zbateri şi conflicte. Puţini mai sunt aceia care îşi evaluează corect aspiraţiile versus abilităţi, puţini sunt aceia care nu fac rău doar pentru că pot sau pentru că le dă satisfacţia că pot decide unilateral asupra celorlalţi.
Sentimentul urgenţei îi face pe mulţi să fie într-o continuă luptă cu tot: cu timpul, cu ei, cu ceilalţi. Îi năuceşte, îi face să nu le priască nimic, să nu se poată bucura de nimic, căci toate par să vină de-a valma, din ce în ce mai multe probleme cerându-se rezolvate.
Nevoia de a face totul, de a nu lăsa niciun plan al vieţii neacoperit, nearanjat, nebifat îi duce pe alţii la epuizare. Sacrifică ce au mai de preţ: pe ei înşişi. Când nu mai au forţă, îşi împing limitele, când nu mai au timp, îşi taie din orele de somn. Şi aşa ajung încet-încet somnambuli prin viaţă. Crezând că fac totul, ratează ce şi-au setat ca fiind cel mai important. Fac de toate şi totuşi nimic care să le aducă un pic de trăire conştientă, de înţelegere a ceea ce îi bucură, de conservare a tot ceea ce le va da măsura vieţii lor.
Cât despre perfecţiune, o da, şi aici am o lista lungă de apropiaţi care vor ca totul să fie perfect. În acest demers neostoit, omit că perfecţiunea nu există şi la fel de important, că viziunea lor asupra perfecţiunii nu este de cele mai multe ori aceeaşi cu a celor apropiaţi lor. Iar aceştia din urmă nu vor aprecia modul lor de a face lucrurile perfect.
Toate aceste trei trăiri ajută oamenii să fie mai buni, să progreseze, să se descopere pe ei înşişi într-o manieră în care numai sinele lor poate. Aşadar le vrem în viaţă noastră. Dacă le-am moştenit, le luăm ca pe un dat şi tot înainte. Dacă ni le auto-insuflăm, le considerăm victorii şi ne vor ajuta cu siguranţă să fim mai buni.
Mai buni părinţi, prieteni, copii, profesionişti, oameni mai buni. Însă toate ar trebui să fie cu măsură. Nu aceste stări sunt cele care ne definesc, nu ele ne dictează cum relaţionăm cu ceilalţi şi cu noi înşine, la fel cum nu ele vor defini cine am fost în timpul vieţuirii noastre.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Obsesia perfecțiunii – The American (Joika)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
