Cezar îşi căuta un act. Începu să golească sertarele bibliotecii, răscolind şi răscolind şi răscolind. Sub un vraf de hârtii găsi un carneţel din piele stacojie cam ca pielea inimii, gândi el la prima vedere. Din inerţie, deşi nu era o persoană curioasă, deschise prima filă. Scria Jurnal, cu scrisul ei apăsat şi ferm, ca un cuvânt rostit din preaplin, spus simplu şi hotărât, ca orice adevăr universal. Jurnal!
Se aşeză pe canapea, simţind în palme greutate şi căldură, iar în degete, milioane de furnici alergând ca nebunele. Era cuprins de o stare de incertitudine simplă: să-l deschidă, să nu-l deschidă, de parcă toată soarta oricărei vieţi zăcea acolo, îngropată în pielea roşiatică, scris cu slova micuţă care-i bucurase nopţile şi inimile toate, cu scrisori descoperite sub pătura oboselii.
Începu să citească. Date, o inşiruire de date şi gânduri: 1 ianuarie, 16 ianuarie, 4 februarie, 26 februarie, 11 martie… iunie, noiembrie, decembrie. Erau toate zilele scrise acolo, precis şi simplu. Ea îşi scria zilnic gândurile. Îşi spunea ei înseşi cele mai intime gânduri, ca şi cum i-ar fi fost ruşine să simtă ce gândeşte, apoi le aşternea pe hârtie pentru a le citi şi a le înţelege. Era o nefericită fericită. Scria: „Doamne, am fost atât de norocoasă şi totuşi îmi lipseşte ceva. Sunt momente cînd iubirea lui mă copleşeşte. Când cuvintele şi gesturile lui frumoase scurg din mine şi ultima picătură de soare. Sunt momente când simt că mor de dorul unei amintiri triste. Îmi vine să-l părăsesc, să-l bat, să-l înşel cu primul bărbat întâlnit în cale, sunt clipe-n care vreau să fac ceva să-l determin pe Cezar să se poarte urât cu mine. Sunt momente când vreau să plâng de durere. Fericirea poate fi atât de copleşitoare, de apăsătoare, atât de neuniformă cu un simplu suflet. Doamne, fericirea poate fi atât de tristă, iar eu sunt cea mai fericită persoană din lume!”
Cezar era nedumerit. Îşi aprinse o ţigară şi încercă să se oprească din citit. Ştia că face ceva rău, dar o forţă inexplicabilă îi ţinea privirea aproape de paginile gălbui. Citea, citea, citea şi redescoperea cu fiecare virgulă o altă ea. „Ce frumos pune ea virgulele între cuvinte. Virgule ce înseamnă ba o respiraţie, ba o trăire, ba o lacrimă. Ce frumos scriu oamenii care îşi trăiesc virgulele!“, îşi spuse în tăcere…
Termină ţigara, puse jurnalul la locul lui, după ce îl şterse uşor cu degetele pentru a alunga praful intruziunii, şi rămase gânditor pe canapea. Era clar, trebuia să facă ceva. Jurnalul striga la el să facă asta. Se hotărî brusc: „Diseară îi voi aduce cel mai mare şi mai frumos buchet de flori din câte pot exista.“ Ea era sensibilă la vederea florilor şi, cumva, mereu plângea în prezenţa lor. Cezar ştia cum o va face să plângă. Îi va dărui flori…
Citiţi şi
Un bărbat, două femei și mai mulți copii
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Orice i s-a întâmplat altuia ni se poate întâmpla și nouă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
