Nu mi l-am putut niciodată imagina pe Lars von Trier la birou său, lucrând la un scenariu despre Apocalipsă. Sigur, îl văd foarte bine cu ochii minții în spatele camerei de filmat sau pe scaunul de regizor conducând fiecare scenă cu nebunia și precizia unui dirijor. Dar scriind pur și simplu iată o imagine greu de materializat pentru mine. Și, cu toate acestea, cel mai recent film al său – Melancholia – reușește ceea ce până acum Dogville doar a lăsat să se întrevadă: Lars von Trier scrie perfect.
Poezia filmelor sale, acea duioasă și înfricoșătoare cadență simfonică nu rezidă doar în imaginile perfect orchestrate. Suava, misterioasa și uneori imperceptibila perfecțiune a filmelor sale este traversată de acel curent electric pe care doar cuvintele îl pot trezi. Cu un scenariu de o simplitate tulburătoare, Melancholia este probabil cel mai poetic și copleșitor film al regizorului danez.
Singurătatea. Frica de moarte. Eterna solitudine interioară. Plânsul și geamătul interior pe care le înnăbușim în noi cu fiecare ocazie. Într-un cuvînt, melancolia ființei umane. Supusă unui destin finit, cu final necunoscut, dar impenetrabil și implacabil. “I know things. And when when I say we are alone, we are alone”. Pentru Justine (Kirsten Dunst), singurătatea umană este o certitudine. Nu un semn de întrebare sau de exclamație, ci un punct. Ea simte lucruri, pentru că ființa sa este zdruncinată. Sau poate ființa sa este zdruncinată pentru că are acces la lucruri pe care oamenii banali ce nu vor să le vadă și le reprimă. Acesta este cazul lui Claire (Charlotte Gainsbourg), sora lui Justine, cea cerebrală și pragmatică, supusă și respectând regulile sociale, dar care nu vede decât ce societatea îi permite. În fața aceluiași sfârșit inevitabil, diferențele dintre cele două vorbesc despre diferențele tuturor oamenilor. Dar, mai ales, despre faptul că nu putem schimba cine suntem, nu ne putem lupa cu ce trebuie să se întâmple și nu putem modifica un destin trasat de o divinitate neînțeleasă, de o ordine astronomică sau de o simplă coincidență.
Melancholia e, înainte de toate, un film despre moartea sentimentelor, despre efemeritatea dragostei, calamitatea perfecțiunii și despre dramele tăcute ascunse sub ironie, cu care înaintăm zilnic prin viata, despre nimicnicia și resemnarea sau, dimpotriva, revolta și refuzul în fața sfârșitului.
S-a tot scris că Melancholia este un film despre sfârșitul lumii, în apropierea fatalului an 2012, cu reverberații ale propriilor angoase ale lui Lars von Trier. Metafora planetei misterioase ce amenință viața pe Terra este doar trezirea conștiinței. Cred că este mai degrabă un film despre neputința noastră de a ne accepta condiția, despre lupta pe care cei atenți dintre noi o duc cu frica de moarte în fiecare zi. Despre uitarea pe care banalul, somnolența și mediocritatea ni le aruncă peste ochi în fiecare zi pentru a nu ne confrunta cu o realitate sinistră: “Life is only on earth. And not for long”. Cea mai cruntă realitate a filmului este o întrebare banală, al cărei răspuns nu am vrea să-l aflăm, cei mai puțini religioși dintre noi: Ce urmează după? Sau, mai bine spus, urmează ceva după ce noi dispărem? Când nu va mai exista mâine, nu va mai exista dragoste, nu va mai exista viață?
Citiţi şi
Iar vine sfârșitul lumii românești
Au trecut de atunci o mie de nopți fără de poveste
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
