Odată cu venirea noastră în Etiopia, situația cu securitatea și siguranța în țară, care deja nu era prea grozavă, s-a stricat dramatic. În nordul țării, în regiunea Tigray, a izbucnit un adevărat război civil care continuă sub formă de guerilla și acum. Profitând de ocazie, toate mișcările naționaliste, toți bandiții, s-au trezit că au un acum un spațiu de manevră și mici conflicte izbucnesc la tot pasul, se reglează conturi între triburi și clanuri, între sate și între familii, toate vendetele se reaprind. Până și bandiții și hoții profită de faptul ca toate forțele armate și polițienești sunt mai ocupate și mica criminalitate explodează…
Pentru noi, în compound-ul nostru păzit, consecința directă este că trebuie să fim mult mai atenți când plecăm de acasă și că nu putem să ieșim din Addis Abeba să descoperim țara. Facem câteva drumeții împreună cu un grup mai numeros de expatriați, organizat de Guy, șeful securității Biroului Băncii, un ex-US Marine, un tip deștept și rezonabil. Dar astea sunt chestii de o zi, mergem pe câte un vârf de munte, un crater vulcanic, ceva, și atât. Toată țara de altfel suferă de oprirea turismului, atât din cauză de COVID, dar și de instabilitate și nesiguranță.
Și în acest climat nasol, prietenul Radu Vișan îmi scrie pe Messenger de acest loc spectaculos, Ben Abeba, un hotel/restaurant cu arhitectură supra realistă, în Lalibella, ținut de o scoțiancă. A văzut el un film pe BBC Travel și-mi trimite poze capturate de pe ecranul televizorului. Chiar arată spectaculos, ce să zic. Iar Lalibella a fost, evident, de la început pe lista de locuri de văzut în Etiopia. Mă consult cu Guy, care îmi zice că în prezent este ok să mergem acolo dacă zburăm, cu mașina (700 km) este mai puțin recomandabil. Așa că, fără alte discuții, telefonez și rezerv o cameră la Ben Abeba pentru week-end-ul următor.
Pentru cei care nu au auzit de Lalibella, pot să vă spun pe scurt povestea interesantă a acestui loc. În secolul 13, regele Lalibella al Etiopiei (Amhara, de fapt), face un pelerinaj și trăiește o vreme la Ierusalim. Îl găsește ocupat de arabii musulmani și în pericol de a-și pierde semnificațiile și vestigiile creștine. Așa că ia decizia de a transforma aceasta localitate, unde era o deja o mănăstire săpată în stâncă și o mică așezare, în noul Ierusalim. Botează râul din localitate Iordan și pornește o campanie de construcție de biserici. Dar cum meșteri zidari și arhitecți erau mai rari pe acolo în secolul 13, dar avea însă cioplitori în piatră, găsește acest teren ocupat predominante de roci vulcanice, mai precis o scorie bazaltică, aglomerate și tufuri vulcanice, destul de ușor de cioplit. Și cele 11 biserici se construiesc atunci de sus în jos, simbolizând și umilința.
Se sapă tranșee adânci de 20 – 30 m care delimitează prisme de dimensiuni impresionante. Acestea sunt apoi scobite în interior, se mai cioplesc niște ferestre și uși și iată biserica monolitică! Bisericile sunt legate între ele printr-o rețea de tuneluri și tranșee, în pereți mai sunt săpate chilii pentru călugării care au slujit aici precum și morminte pentru regi, sfinți, călugări pelerini… ale căror mumii mai apar la suprafață. Lalibela este considerat unul dintre cele mai sfinte locuri pentru biserica ortodoxa coptă și alături de Axum este loc de pelerinaj. Aici se zice și că s-ar păstra și „Ark of the Covenant” (Chivotul Legământului)…
După un zbor scurt și un drum printr-un peisaj dominat de un platou arid străbătut de canioane abrupte ajungem la Lalibela, care la prima vedere apare ca orice mică localitate africană, poate ceva mai răsărită, cu opt sedii de bănci în centru, cu câteva case zugrăvite în culori vii care încearcă să mai înveselească peisajul pământiu sau alb murdar (sau foarte murdar) al caselor relativ mizerabile de pe aici. Ajungem la hotelul Ben Abeba care este chiar ceva ce Salvador Dali ar fi imaginat aici… O căciulă de terra-cotta, înconjurată de platforme asemenea unor flori într-un buchet.
Florile-terase oferă o priveliște superbă, ca din avion, asupra unui canion maiestuos, o priveliște care evocă Grand Canyon din Colorado. Aceeași priveliște și din balconul camerei noastre, mobilată cu mult bun gust, în temă rustică, dar foarte comod. Doina și Ana sunt încântate, pot să stea doar pe balcon și să se relaxeze privind peisajul acesta liniștitor. Din nou mi-aduc aminte de citatul din Axel Munthe, din Cartea de la San Michele. „The soul needs more space than the body” (Sufletul are nevoie de mai mult spațiu decât trupul).
Din nefericire masa la Ben Abeba nu este la același standard supra-realisto-postmodernist ca și clădirea, ci se încadrează în mediocritatea generală a cârciumilor etiopiene. Cui îi place ceapa călită și carnea condimentată tare, tocată, în clătite, va fi mulțumit. Ne descurcăm cumva și iată-ne gata să descoperim minunățiile bisericilor monolitice de la Laibella.
Microbuzul hotelului ne lasă la intrarea complexului muzeal, patrimoniu UNESCO, așa cum suntem informați de la bun început. Biletul de intrare – 50 de dolari SUA de persoană. Pentru noi. Etiopienii intra gratis, căci bisericile monument sunt biserici funcționale și oricine se poate duce să se roage. Deși le spunem că suntem și noi rezidenți în Etiopia și mai suntem și ortodocși botezați, nu ține. Cel puțin, biletul e valabil patru zile și acoperă toate bisericile, care sunt dispuse în patru grupuri așezate la câteva sute de metri unul de altul. Ok. Cumpărăm biletele. Următorul pas, tocmim un ghid, doar 40 de dolari. Asta nu mai este OK. Un salariu bun în Etiopia este de 200 de dolari pe lună. Prețul ăsta este jaf pentru turiști naivi, zicem noi, și avem o repulsie să fim jefuiți pe față. Ne-am documentat în prealabil, iar despre litologia locului probabil că știu mai mult decât orice ghid local. Așa că refuzăm cei zece disperați care insistă să ne fie ghizi. Privind retrospectiv, am greșit. Nu că am fi aflat ceva deosebit, dincolo de ce ne-au dezvăluit cărțile, dar cei 40 de dolari ne-ar fi asigurat protecție!
Și este nevoie de protecție! Hărțuiala devine de nesuportat de la primii pași. Zeci de „amabili” se oferă să ne dea sfaturi și să fie „binevoitori”. Sau nu: Salam nacho!, Welcome, Where are you from?! Hey, I am not a guide, I am a deacon, let me tell you…” Hey, I am not a guide I am a priest, come this way!, „Give me Birr”, Give me Birr, Give me Birr, Give me Birr ( daca nu ați înțeles, Birr însemnă bani), No women here, only men! Go this way, not that way! Give me birr!! Take your shoes off! Take your hat off, give me birr!, No flash camera! Give me birr!. Zeci de turbane (diaconi și preoți) și năframe albe (restul lumii) se reped pe noi ca hienele pe o pradă neputincioasă. Unii agită un ecuson plastifiat – adică sunt ghizi oficiali, alții “doar” vor să fie amabili, ceea ce merită niște “birr”, nu-i așa? Sunt convins au fost câțiva oameni cărora chiar le-a fost milă de noi și voiau să ne dea indicații pe unde să o luăm, însă în fața agresiunii generale sistemul nostru defensiv refuza deja orice interacțiune! Mai sunt și niște tipi care poartă un fel de uniformă – sau nu – și care ne cer cu insistență biletul, și asta la fiecare cinci pași parcă. Probabil că unii din ei chiar își făceau datoria, alții clar abuzau doar ca să ne oprească.
Ana, blondă și frumoasă, are o ușoară agorafobie datorată atenției de care se bucură din partea tuturor africanilor libidinoși din Camerun și Etiopia și e gata să plece din primele cinci minute, iar Doina în secunda următoare. Încerc să o luăm printr-un tunel care promite o oarece liniște. Falsă speranță! Ajungem la o a doua biserică, dar ne întâmpină alți Hărțuitori: I am a deacon, this way! Welcome, give me birr! , și fugim către un spațiu deschis, în afara tranșeelor și tunelurilor, unde niște tineri, unii zbanghii, se apropie de noi chiar amenințător de aproape și mă pun în stare de luptă, gata să intervin, dar mă simt și ne lasă în pace până la urmă. Găsim o potecă care ne duce la ieșirea din complex, dau telefon șoferului să vină să ne ia și ne prăbușim, epuizați nervos, pe treptele intrării în complex. Și aici suntem ținta atenției localnicilor, dar din fericire doar a unor copii curioși, murdari și plini de muște care se plimbă în liniște printre mucii și buzele lor. Simpatici altfel și mă joc cu ei.
Doina este un car de nervi, minunăția bisericilor monolitice a fost total depășită de hărțuială, cât despre dimensiunea sacrului, a spiritualității… Forget it, buddy! Și eu sunt supărat, dar parcă mai puțin șocat decât fetele. Poate expunerea mai deasă la atenția locală pe care am avut-o de 12 ani de când tot lucrez în Africa săracă m-a mai obișnuit. Dar nici eu nu-mi aduc aminte de așa agresivitate!
În spate, acoperișul bisericii.
Înapoi la hotel, subiectivismul negativ care ne domină, mai ales pe fete, ne face să nu ne mai placă nimic, nici mâncarea, nici serviciul, deși săracii oameni încercau să fie cât mai serviabili. Desigur asta a însemnat și să așteptam mai bine de o oră mâncarea, căci nu mai aveau ouă și nici cartofi, și până s-au dus în centru, până…
Patronul hotelului, un etiopian trăit în America și Europa, este necăjit de experiența noastră. Îmi explică că lipsa turiștilor din cauză de Covid și război i-a făcut pe toți cei ce-și câștigau o existență de pe marginea turismului, fie că erau ghizi sau vindeau artefacte sau cerșeau, să devină mai agresivi decât de obicei. Slabă consolare pentru noi.
A doua zi fetele refuză absolut să mai meargă la bisericile monolitice din Lalibella. Eu mă duc, mai puțin șocat și însoțit de un ghid neoficial propus de patronul hotelului care era plin de remușcări că nu a preîntâmpinat ce s-a întâmplat. Birara, ghidul, e un tip pitoresc, expulzat înapoi în Etiopia după ce zeci de ani a bântuit prin toată Africa și Europa fără să aibă vreodată un pașaport.
De data aceasta, grupurile de biserici la care merg sunt aproape pustii, doar paznicii și câteva persoane pe unde merg, puținii hărțuitori sunt îndepărtați cu o vorbă de Birara. Și chiar pot să apreciez caracterul special al acestor monumente, efortul remarcabil de a construi ceea ce, pentru secolul 13, trebuie să fi fost echivalentul african al Notre-Dame! Poți să apreciezi efortul, chiar și tehnica de sculptură, chiar frumusețea unor locuri. Cu tukul-uri răsfirate printre monumente, cu măgăruși sau catâri cu saci în samare, însoțiți de amhari cu vălurile lor albe și toiege de lemn, poți să-ți imaginezi cum era acum 700 de ani… Și-mi revine impresia pe care am avut-o și prima oara când am străbătut Etiopia – odată ieșit din oraș, țara asta pare un tărâm biblic, pastoral… Tukul-uri cu acoperiș de paie, cu câteva oi sau capre păscând în liniște, păzite de câte un om călare pe caii etiopieni micuți, dar vânjoși.
Este o lume aparte, cu oameni respectuoși și binevoitori, pe care o regăsesc în după amiaza aceea când merg cu Ana călare pe catâri până pe un vârf de munte din apropiere unde este o mânăstire din secolul 11. Ne strecurăm câteva ore pe poteci înguste, grele, pe alocuri prăpăstioase, pe care catârii noștri le trec cu siguranță. Uneori descălecam să trecem pasaje abrupte, ca apoi, ajunși la platou să descoperim un sat într-o pădure de eucalipți, unde fiecare petic de pământ cultivabil este lucrat cu grijă, cu hărnicie. Oamenii sunt bucuroși să ne vadă, ne urează Salam Nachu! sau Welcome! Nu se cerșește, sunt bucuroși să ne vadă. Ne întoarcem bucuroși de experiența să călărim pe potecile de munte ale Amharei, să vedem sate autentice, cu oameni adevărați, nealterați de jungla urbană.
Duminică, înainte de a merge la aeroport, ne ducem cu toții la Biet Gyorgi, adică la biserica Sfântul Gheorghe, cea mai bine păstrată dintre bisericile monument și imaginea simbol a complexului de la Lalibella! Fetele au putut măcar într-o oarecare măsură să aprecieze spectaculozitatea monumentelor de aici.
Unii vizitatori se întorc de la Lalibella înfiorați de spiritualitatea locului, impresionați de puterea credinței oamenilor de aici, de mulțimea de credincioși care vin la slujbe. Și așa este într-o oarecare măsură, etiopienii sunt profund credincioși și mai mult decât atât, sunt bisericoși aș zice.
Biserica este o parte însemnată din viața lor. Asta este probabil bine, este factorul care ține unită țara asta, le dă un cod moral și spiritual, chiar dacă îi face și să nu poarte mască pentru că Lalibella fiind un loc sfânt nu poate să fie Covid acolo sau că Domnul va avea grijă de ei și atunci inhibă ieșirea din sărăcie. Eu nu am simțit nici un moment spiritualitatea locului, așa cum am simțit-o în alte locuri unde credința este exprimată tot în sobrietatea pietrei goale – bisericile Armeniei. Cred că a fost alungată de lăcomie și de relele junglei urbane.
Pe Dan îl găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
