De la o vreme, tot primesc mesaje pe facebook de la varii persoane. Mesajele încep drăguț: am citit niște articole de-ale tale și mi-au plăcut. Din păcate, ele sfârșesc prost, pentru că, îndată ce mulțumesc, urmează lovitura de grație: nu-mi dai și mie cărțile tale să le citesc?
Nu au fost multe asemenea persoane. Le-am numărat azi dimineață: 17.
My Dear Ladies (fiindcă întâmplarea face ca toate să fie femei), să vă explic cum funcționează treaba cu cărțile. 🙂
Lucrurile se întâmplă aproximativ în felul următor:
X se plictisește acasă și, într-o zi, fiindcă plouă afară sau fiindcă durerea de măsele nu-i dă pace, s-apucă să scrie. După o perioadă ce variază de la o lună la câțiva ani, ideile din capul lui X se transferă într-un teanc de pagini, cunoscute sub numele de manuscris. O dată încheiată această etapă, X se mai uită o dată sau de cinșpe ori peste manuscris şi, când ajunge la stadiul în care simte că, dacă mai citește un singur rând din ce-a scris, o să vomite, trimite ce-a compus la edituri. Ăia de-acolo, în funcție de calculele financiare pe care și le fac și de standardele literare pe care le promovează (și care, de multe ori, se anulează reciproc), acceptă sau nu să publice manuscrisul.
Dacă răspunsul e pozitiv, se semnează un contract și apare cartea.
Însă, și aici urmează partea cea mai interesantă, în momentul în care această carte apare pe piață, tirajul nu ajunge DELOC la autor (cu excepția situațiilor, probabil, în care a plătit chiar el pentru publicarea cărții respective, dar nu e cazul de față). Acesta primește, e drept, câteva exemplare, însă doar câteva. Restul rămân la editură, care, dacă e forţoasă, o va putea distribui la scară mare pe întinsul scumpei noastre patrii, întru bucuria milioanelor de români împătimiți ai cititului.
Dacă editura e plăpândă, aceasta rareori va părăsi casa unde locuieşte şi distribuția cărților tipărite de ea se va efectua îndeosebi prin intermediul site-urilor specializate. Sau al site-ului editurii.
Iar autorul, ca să ne întoarcem la el, cu cele câteva exemplare primite, ce credeți că face? Ia să vedem, ghiciți? Ei bine, le oferă în stânga și-n dreapta. Cel mai adesea, unor persoane care i s-au părut lui suficient de șmechere sau/și interesante încât să merite a le oferi un exemplar. De regulă, aceste persoane mulțumesc frumos pentru carte, îl felicită pentru performanța de a fi publicat-o și apoi se șterg cu ea la fund, but that’s part of the business.
O altă chestie interesantă, ce decurge din cele relatate anterior, este că, la nici două luni de la apariția cărții, autorul scapă de absolut toate exemplarele primite. Admit că, în ce mă privește, maică-mea mai deține câte două bucăți din fiecare carte, dar la alea n-am acces decât pe bază de semnătură și pentru un timp foarte limitat.
Când am explicat acest aspect doamnelor care își manifestau dorința să citească pe nerăsuflate opera lu’ Je, o parte din ele – mai exact, 8 – mi-au cerut atunci să le trimit varianta electronică a cărților.
Răspunsul meu a fost nu neapărat sublim, dar, oricum, de o înaltă încărcătură emoțională: ciuciu!
Iar motivația dată a fost… nu, stai, că n-am avut nicio motivație.
Dacă stau și mă gândesc bine, nici acum nu am una.
Damn it! 🙁
Tare greu mă înțeleg uneori !
Therefore, My Fair Ladies, cam asta-i treaba cu acest autor ciufut cu care sunteți contemporani dumneavoastră: pe lângă faptul că taie cheful de lectură al potențialilor săi cititori, nici nu și-a construit un buncăr acasă unde să păstreze cărțile scoase, în așteptarea momentului prielnic în care cineva, apărut miraculos din eterul online-ului, îi va face favorul să-i ceară a i le trimite prin poștă ca să le citească.
Și, acum, să dansăm un pic. 🙂
Citiţi şi
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
