Pentru că în primăvară am avut treabă prin Reghin, oraşul meu natal după cum v-am mai spus şi cu alte prilejuri, m-am gândit să trec şi pe la primărie să-mi iau un duplicat după certificatul de naştere. Originalul arăta de parcă ar fi trecut prin cele două războaie mondiale, deşi nu avusese parte decât de vreo două inundaţii, un cutremur şi o revoluţie sau ce o fi fost în 1989.
De la gară am trecut Mureşul peste podul de lângă Parcul Tineretului şi am zâmbit în barbă, aducându-mi aminte că acolo era locul unde pe când eram în armată am furat o fată. Am să vă povestesc altă dată despre romantica mea hoţie, acum mă grăbeam să ajung la primărie.
În sacoşă aveam, pe lângă altele, un exemplar din volumul „Şapte flori erotice” pentru că am observat că mai există oameni care sunt impresionaţi de aşa ceva. Încă nu sunt foarte sigur că sunt uimiţi de faptul că am scris o carte, de fapt, mai multe, sau de faptul că abordez asemenea subiect.
Oricum, nu a fost nevoie să îl dau pentru că la Starea Civilă am întâlnit două doamne absolut încântătoare, care, în mai puţin timp decât am avut nevoie să scriu aceste rânduri, mi-au completat duplicatul, l-au semnat şi l-au ştampilat, apoi mi l-au înmânat, făcându-mă să cred că totuşi mi-au citit cărţile.
Sau poate aşa erau ele politicoase şi eficiente de felul lor.
Pentru că am rezolvat mai repede decât am sperat problema cu duplicatul şi dispuneam astfel de o mulţime de timp liber, mi-am adus aminte că în primărie am şi un verişor care trăgea cu sapa tot pe acolo. Valentin îl chema, dar toţii îi spuneam Tinu. Cum nu ştiam prea bine la ce serviciu lucrează, am întrebat în stânga şi în dreapta şi, în cele din urmă, am fost îndreptat spre un birou spaţios încărcat de ficuşi şi trandafiri japonezi. Probabil că vărul meu era vreun fel de şef pe acolo pentru că avea un fotoliu spaţios şi un birou la fel, încărcat cu hârtii şi dosare.
După pupăturile de rigoare, mi-a prezentat-o pe colega lui de birou, Ana, o femeie micuţă, cu ochii negri ca tăciunele şi pe care nici nu o observasem cum era ascunsă între ficuşi şi trandafiri japonezi. Părea cam de vârsta mea, dar se păstrase destul de bine. Oricum, mult mai bine ca mine care ba de la bere, ba de la grătare în exces am căpătat dimensiuni impresionante. Ea, în schimb, era slabă şi iute ca o zvârlugă.
De la geamul de lângă ea se vedea Parcul Central şi, sincer să fiu, am fost mai atras de priveliştea de dincolo de fereastră decât de figura ei ştearsă. Aveam să regret în curând această greşeală.
Pentru că vărul meu a fost solicitat prin telefon să se ducă până la unul din viceprimari, am rămas singur cu Ana care în numai câteva minute mi-a povestit la foc automat toată viaţa ei. Copilărise pe undeva printr-o comună de pe lângă Buzău şi fusese pusă încă de mică la muncă de către părinţii ei. O puneau să vândă la marginea şoselei roşiile şi castraveţii din grădina părintească ca să facă rost de bani de caiete şi ghiozdan. Toată lumea care cumpăra de la ea se minuna de frumuseţea ei. Privindu-i figura ştearsă, probabil că am avut o grimasă de neîncredere pentru că a deschis un sertar de unde a scos un album şi a început să îmi arate fotografiile ei din tinereţe. Spre surprinderea mea, avea dreptate: fotografiile de pe la optsprezece ani şi mai târziu arătau o adevărată frumuseţe care, dacă ar fi avut şi şansa de partea ei, în mod sigur ar fi avut altă soartă.
Mi-a explicat că tot acolo, la margine şoselei, şi-a întâlnit soţul, care a fost atât de impresionat de frumuseţea ei, încât s-a dus în aceeaşi zi acasă la părinţii ei să o ceară de nevastă. Era în vacanţa dintre clasa a unsprezecea şi a douăsprezecea, aşa că Vasilică al ei a fost nevoit să mai aştepte un an până să o ia de soţie şi să o aducă la Reghin.
Între timp, a apărut şi vărul meu care m-a scăpat de turuiala Anei şi m-a instalat pe fotoliul lui încăpător şi mi-a spus:
— Dacă tot eşti interesat de albume de familie, stai să ţi-l arăt pe al meu că tot nu-mi cunoşti familia. Vii atât de rar pe la noi…
În vocea lui am simţit un reproş ascuns, dar perfect întemeiat pentru că, fără să vreau, ajung extrem de rar prin locurile copilăriei mele timpurii. Eliminată atât de intempestiv din dialog, Ana părea şi ea bosumflată, astfel că atmosfera din birou se răcise considerabil. Tocmai mă pregăteam să îmi caut o scuză plauzibilă să pot pleca, când am uitat cu totul de gândul plecării. După o uşoară bătaie în uşă şi după ce vărul meu a răspuns, în birou a intrat cea mai frumoasă fată pe care mi-a fost dat s-o văd şi zău că nu am văzut puţine la viaţa mea.
Era frumoasă şi părea să aibă în jur de 25 de ani. Îmbrăcată cu un taior dintr-o stofă uşoară şi o fustă cu două-trei pliuri, părea desprinsă din revistele de modă. Părul auriu îl avea prins cu o bentiţă de un roşu ca de coral, vorba cântecului. Nu mi-a plăcut niciodată să folosesc sintagma „tăcere asurzitoare”, dar prin asociere, prin minte nu mi-a trecut altceva decât „o simplitate ţipătoare”. Pe ea se putea pune oricând eticheta de prinţesă a bunului gust. Părea conştientă de farmecul pe care îl răspândea, pentru că avea un zâmbet abia perceptibil atunci când a intrat. S-a lămurit repede că are treabă cu vărul meu, aşa că i-a explicat în câteva cuvinte despre ce este vorba. O să mă scuzaţi dacă nu ştiu despre ce au vorbit. Vorbeau ceva acolo, dar eu nu mă puteam concentra deloc din cauza vocii ei melodioase care susura ceva, dar nu ştiu ce. La un moment dat, s-a aplecat peste birou să semneze ceva pe actele din faţa ei şi prin decolteul cuminte privirea mea lacomă s-a putut strecura hoţeşte. A observat, zâmbetul i s-a accentuat în mod imperceptibil, o uşoară roşeaţă i-a cuprins pomeţii, dar ea a semnat mai departe hârtiile acolo unde îi arăta verişorul meu.
Clipa cât o eternitate a luat sfârşit şi ea s-a ridicat aşezând hârtiile, gata de plecare. Dacă nu îmi venea ceva în minte, avea să plece, să fie pierdută pentru totdeauna. Şi atunci, cu neuronii încordaţi la maximum, mi-am adus aminte de volumul din sacoşă şi l-am scos cât am putut de repede şi l-am întors cu coperta din spate, acolo unde aveam o fotografie, spre ea. Aşa cum m-am aşteptat, chiar dacă nu a izbucnit în râs, pe buzele ei s-a ivit un zâmbet larg.
— Da, ştiu, am spus eu repede. De Barbă Albastră s-a mai auzit, dar de Barbă Verde încă nu.
Din cauza unor setări greşite din tipografie în fotografia, altfel destul de reuşită, barba mi-a ieşit verde cu totul. Nu eram sigur că a priceput aluzia, aşa că am continuat:
— Dacă vrei să îţi dau cartea cu autograf, va trebui să îmi spui cum te cheamă.
Vărul meu a dat să intre în vorbă şi să-mi citească numele de pe actele pe care le avea în faţă, dar i-am făcut semn să tacă.
— Imelda, a spus ea şi zâmbetul i s-a accentuat.
M-am aplecat peste carte să scriu autograful şi, în timp ce îl completam, am continuat:
— Dragă Imelda, chiar dacă atunci când am scris cartea asta nu te cunoşteam, am avut o bănuială că odată şi odată ne vom întâlni, aşa că în una din povestiri este vorba chiar de tine, aşa cum îmi imaginam acum câţiva ani că o să arăţi.
Mai folosisem fraza asta de câteva ori şi, de fiecare dată, a avut acelaşi succes, indiferent de vârsta şi înfăţişarea celei căreia îi era adresată.
I-am întins cartea şi am ocolit biroul, apoi am spus:
— Dacă ţi-aş fi dat cartea la lansare, în mod sigur te-aş fi sărutat uşor şi cast pe ambii obraji.
Am aşteptat să văd cum reacţionează şi, cum nu părea cine ştie ce bulversată, am continuat:
— Chiar dacă îţi dau cartea într-un anost birou de primărie, nu văd de ce m-aş lipsi de această plăcere.
Înainte de a-i da timp să se dezmeticească, am mai făcut un pas şi am prins-o uşor de umăr şi am tras-o spre mine: buzele mele s-au lipit de obrajii ei catifelaţi ca piersica, iar mâna mea a strâns lacomă umărul, simţindu-i pulsaţia sângelui în palmă.
Am oftat adânc, m-am depărtat puţin şi i-am spus încet:
— Este pentru prima dată când îmi regret vârsta, greutatea şi starea civilă…
M-a privit în ochi şi a avut o replică care m-a făcut să cred că este şi deşteaptă, nu numai frumoasă:
— Vârsta este cea pe care o simţim, pentru greutate s-au inventat cure de slăbire, iar dacă nu sunteţi cumva de religie catolică, s-au inventat şi pentru starea civilă remedii.
Zâmbetul ei s-a accentuat şi, deşi am fost tentat să o sărut pe buze, am mai sărutat-o odată pe obraji şi i-am zis:
— Du-te acum că e mai bine… Ţi-am lăsat sub autograf emailul meu, după ce citeşti cartea poţi să îmi scrii.
A ieşit şi s-a pierdut de-a lungul molaticei poteci a coridoarelor primăriei. „De ce-ai plecat, de ce-ai mai fi rămas?” am întrebat eu coridorul pe care ea s-a pierdut în depărtare, spre scările care duceau la ieşire.
Când m-am întors în birou, vărul meu clătina dojenitor din cap, iar dintre frunzele dese de trandafir japonez, am văzut unul din ochii Anei săgetându-mă. Acum nu mai părea negru, ci aproape vineţiu.
S-a ridicat brusc în picioare, iar albumul cu pozele ei din tinereţe a căzut cu zgomot jos.
— Văd că aici nu mai este nevoie de mine, a spus ea şi, înainte de a ieşi, m-a mai fulgerat odată cu ochii de tăciune.
Cred că au trecut două, poate trei minute de la plecarea ei, când am simţit o durere cumplită în tâmplă. În stomac am simţit un ghiont de parcă plăcinta cu mere mâncată mai devreme în gară ar fi căpătat o voinţă proprie să vadă lumea cu proprii ei ochi. Vărul meu a văzut ceva, pentru că m-a luat de mână şi m-a condus repede la o toaletă din apropiere. Am avut noroc că am găsit o cabină liberă şi m-am aşezat în genunchi, săgetat de durere. După câteva minute, când mi-am revenit cât de cât, m-am întors în birou şi l-am rugat pe vărul meu să-mi dea o pastilă să-mi treacă durerea de cap.
— Tu n-ai nevoie de pastile, mi-a spus el cu un zâmbet uşor. Tu eşti deocheat.
M-a împins până în faţa unei oglinzi şi mi-am văzut faţa cadaverică de o culoare alb-cenuşie, iar ochii înfundaţi în orbite, încât abia mi se mai vedeau.
M-am sprijinit de biroul lui şi am spus cu glas pierit:
— Eu nu cred în prostii şi apoi cine naiba să mă deoache pe mine?
Vărul meu nu mi-a răspuns, ci a arătat numai din ochi spre biroul Anei.
Am ridicat doar din umeri şi am spus cu aceeaşi voce slabă:
— Nu cred şi gata. Tu stai toată ziua cu ea în birou. Pe tine de ce nu te deoache?
Nu a răspuns nimic, ci a prins numai cu două degete cravata de un roşu strălucitor şi mi-a scuturat-o în faţa ochilor. A ieşit apoi pe coridor şi strigat:
— Maria, vino te rog până la mine în birou!
În numai două minute, o femeie de serviciu, îmbrăcată într-un halat alb şi-a făcut apariţia.
— Da, domnu’ şef, m-aţi chemat? a întrebat ea, dar nu a mai aşteptat răspunsul fiindcă a dat cu ochii de mine.
Şi-a pus mâna la gură şi a spus dintr-o suflare:
— Tulai, Doamne, dragă domnule, aţi fost deocheat.
Între timp, vărul meu, păţit se vede de mai multe ori, a căutat într-un sertar şi a scos o cutie de chibrituri şi o cană de cafea pe care a umplut-o cu apă.
Femeia de serviciu a luat câteva beţe, le-a dat foc apoi le-a dat drumul în apă.
— Ca plumbul s-au dus la fund, a exclamat ea uimită. Aşa ceva nu am mai văzut…
M-a pus să zic Tatăl nostru, l-a zis şi ea apoi m-a pus să beau din apa cu tăciunii de la beţele de chibrituri.
M-a luat o slăbiciune groaznică şi m-am aşezat pe fotoliul cel mai apropiat, unde am început să casc aproape să-mi rup fălcile.
— Ei, te mai doare capul? m-a întrebat Tinu. Mai vrei să-ţi aduc vreo pastilă?
Luat cu insolitul situaţiei am şi uitat de simptomele mele. Era mai uşor să le bagi în seamă când există decât atunci când dispar, dar fără îndoială că nu mai aveam nimic, iar durerea cumplită de cap dispăruse ca luată de vânt.
— Ei, asta să vă fie învăţătură de minte, mi-a spus protectoare Maria. Să nu mai veniţi niciodată la domnul Valentin fără să aveţi ceva roşu pe dumneavoastră.
A coborât puţin glasul şi a continuat:
— Nu ştiu ce-i cu Ana asta, dar a deocheat pe toată lumea din primărie, aşa că mai bine să vă păziţi.
A plecat, iar eu am luat-o pe urma ei, nu înainte de a-mi prinde la rever una din florile stacojii rupte din trandafirul japonez al Anei, numai aşa, pentru orice eventualitate, în caz că o întâlnesc până la ieşire.
Nu am întâlnit-o, dar de atunci port preventiv mereu ceva roşu la mine pentru că nu se ştie când voi supăra o altă Ană. Vă rog să nu râdeţi şi nici să nu mă întrebaţi nimic.
PS – De la Imelda nu am primit niciun email, deşi a trecut o jumătate de an. Mă gândesc că poate nu a terminat încă de citit cartea.
Pe Sergiu îl găsiţi şi aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
O romanță dulce-amăruie – Past Lives
“Când o să am un partener, am să iau în calcul să lucrez și la sexualitate”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
