Întâi s-au adunat care mai de care să pregătească orașele și satele de sărbătoare. Să fie luminate. Apoi s-au îngrijit să aducă întuneric în gândurile și sufletele oamenilor. Să-i tulbure, să-i dezbine, să-i ațâțe unii împotriva altora. Apoi, pentru că deja se împlinise timpul Sărbătorii, s-au evidențiat obiceiurile oamenilor în perioada sfântă. A unora de bucurie, de împlinire și de mulțumire, a altora de îmbelșugare, de îmbuibare, de exces și de cheltuieli care depășesc condiția socială proprie. S-a constatat încă o dată că cei mai mulți sunt cei care aleargă de zor fugăriți de propriile scopuri, veșnic agitați, veșnic nemulțumiți, veșnic grăbiți, care nu mai au răbdare să traverseze orașul, dar e musai să o facă pentru că încă n-au împlinit listele de cadouri, de cumpărături , n-au reușit să-și achite încă toate facturile.
A trecut cu chiu cu vai și cea mai aglomerată perioadă a anului, finalul, când parcă de la an la an agitația se întețește mai mult și mai mult până când devine un adevărat calvar să uiți să-ți cumperi ceva de la supermarket și să fie nevoie să mergi să cumperi. E un calvar în trafic, e aproape imposibil să găsești vreun loc liber de parcare și în tot acest haos e aproape imposibil să găsești un om liniștit, netulburat, neagitat. Toți sunt nervoși, sunt grăbiți, sunt frustrați, sunt prigoniți, sunt constrânși că trebuie să fie într-un loc în care nu vor să fie pentru a împlini o comandă, o cerere, o scrisoare, o listă de cumpărături. Așa om fi de agitați și la final? La final de timp? Așa om alerga, nepregătiți, dar musai să fim primii, să dăm din coate, să ne fie nouă bine?
Orașele sunt încă îmbrăcate în beculețe colorate, sunt încă brazi împodobiți prin magazine, prin parcuri, pe la instituții, iar sufletele sunt încă zbuciumate în trupurile care abia au trecut de ispite culinare, vestimentare, materiale.
Ce am ales să promovăm, să accentuăm, să sărbătorim în fapt de Crăciun? Nimic din valorile creștine, deși suntem un popor creștin, majoritar ortodox. Prea puțini au reușit să tragă semnalul de alarmă al Praznicului, să simțim că-n sufletele noastre chiar S-a născut Hristos, prea puțini au înțeles să amintească de legea nouă, a iubirii, a iertării, a speranței, a vieții veșnice. De ce nu mai reușim noi, creștinii, să transmitem valorile credinței noastre? Nu le cunoaștem? Nu le căutăm, nu le trăim, nu le înțelegem? Am devenit imuni la trăire, am ajuns toți să ignorăm strigătul de ajutor al sufletului care are nevoie de spiritual?
Suntem încorsetați de trupul ăsta neputincios pentru care facem atâtea sacrificii, îl folosim pentru a ne realiza planurile profesionale, sociale, îl forjăm peste capacitatea cailor putere cu care e dotat. Totul pentru că ne-am format tipare în care trebuie să ne încadrăm social. Când reușim să le împlinim, ne dăm seama că nu ne-au adus satisfacția scontată, că, în afară de trup obosit și suflet pustiit, scara pe care am urcat nu ne mulțumește. Că am fugi chiar mâine pe un vârf de munte, departe de tumultul civilizației, dacă n-am fi prea ancorați în confortul casnic pe care cu atâta preț l-am plătit.
Și totuși, uneori, poți să aduci liniștea vârfului de munte în sufletul tău. Poate asta e soluția. Poate chiar ultima. De-a păstra linia de mijloc între ceea ce suntem și ceea ce ar trebui să fim, de a ne face rostul în lume și a ne spori talanții ce ni s-au dat fiecăruia. De-a arăta prin propriul exemplu că se poate să evoluezi spiritual, să găsești echilibrul perfect al vieții. Să fie o prioritate pentru noi urcarea pe scara duhovnicească, spirituală, ceea ce presupune exact contrariul mijloacelor care te-au ajutat să crești social. Umanul vine din echilibrul sufletesc, binele îl poate face doar un suflet bun, iubirea trebuie să pornească din suflet, iar iertarea acordată îți poate șterge din suflet tristeți și dezamăgiri.
Deși vedem și constatăm continuu că lumea din jurul nostru nu se îndreaptă într-o direcție bună, că însuși sistemul se va autodistruge, iar în tot acest vacarm vom fi prinși cu toții, voluntar sau involuntar, când vedem că nu mai putem schimba direcția, când însăși lupta comună nu mai poate fi realizată, când oricâtă rezistență am avea, nu există urechi care să ne audă și intenții bune conducătoare, atunci e momentul să înțelegem că am pornit cu stângul. Că oricât ar suna a clișeu, nu vom putea schimba nici lumea, nici timpul, nici vremurile ce stau să se împlinească, nici caracterele stricate, dar ne putem schimba pe noi. Dacă cei răi ne transformă în răi, ne fac să răspundem cu rău, atunci ne-am întunecat sufletul și nicio luminiță din niciun oraș îmbrăcat de sărbătoare nu îl va lumina. O pot face doar roadele Duhului de care vorbește Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni și anume: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția. Acesta le spunea galatenilor să stea tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi și să nu se prindă iarăși în jugul robiei. Căci au fost chemați la libertate. Dar să nu se folosească libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci de a sluji unul altuia prin iubire. Căci trupul poftește împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceți cele ce ați voi.
Să nu ne îngrădim singuri libertatea de a alege binele în locul răului ce ni se oferă și ni se servește constant. Și dacă avem etalonul conduitei creștine, să alegem și oamenii care împlinesc Legea, nu care o încalcă și n-o recunosc.
Pe Gloria o găsiţi întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
“Doamne, nu am înțeles niciodată de ce. Acum înțeleg”
Da, dragostea este un accident!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
