Așa cum apele își trec palmele mângâietor peste pietre, fără a le urni celor înțelepte rădăcina, ci numai luând în râs exaltarea și fiorul curios al dragostei celor tinere, tot așa și poveștile timpurilor se împletesc cu viețile noastre, bătând doar în al doisprezecelea ceas ora exactă. Au coborât și la noi Medelenii, chiar pe strada noastră și nu era nimeni să nu le știe povestea. Azi e nevoie de un pic de aducere aminte. Dănuț își mâna și zmeii, și zmeiele la luptă, neștiind că dus de vânt, la oraș, departe, cuvântul abia de apucase să-și potrivească silabele.
Părinții Monicăi au murit într-un accident de mașină. Copil făcut la bătrânețe, de oameni ocupați cu daravelile lumii, Monica a fost crescută mai mult de bunica. Supărarea a ajuns-o din urmă abia când le-a descoperit cărțile și scrisorile de dragoste rămase netrimise. Către ea, copilul cu care nu știuseră cum să se poarte ca să nu-l strivească sub învățături, atât le fusese de prețioasă. În vacanțe, bunica închidea casa-muzeu și se mutau la casa veche, de la marginea orașului. A fost prilej de năzdrăvănii de la prima vedere. Toată lumea știa că Dănuț și Monica aveau să se căsătorească. După terminarea liceului au dat admitere la facultate, la Iași. Mama lui Dănuț îi cumpărase deja Monicăi rochia de mireasă. Monica a rămas să studieze medicina în capitala Moldovei, lui Dănuț, însă, i s-a oferit o bursă în străinătate, peste mări și țări. Profesorul de biologie, domnul Ionașcu, avea să se felicite că ținuse legătura cu niște confrați cunoscuți la un congres internațional.
S-a dat chiar și la ziar. Cea mai fericită a fost Monica, nu degeaba ambalase Dănuț timp de atâția ani zmeii-putere! Monica l-a vizitat doar de două ori pentru că oricum își petreceau toate vacanțele împreună. Până și Popa Sandu le-a bătut o dată clopotele, ca să le aducă tuturor aminte că se apropia data marelui eveniment.
Când doamna Predescu, mama lui Dănuț, a primit telefonul, a crezut că era o glumă proastă. Până la urmă a trebuit chemat medicul. Monica s-a ocupat de bagaje și de biletele de călătorie, mintea încă o mai putea duce departe, inima i se strânsese însă într-un pumn și nu-i dădea drumul. Dănuț își pierduse viața într-un accident de mașină, șoferul vitezoman nu fusese prins.
Pe Dănuț l-au găsit în capela unei firme de pompe funebre. O tânără frumoasă îl plângea, ținându-l de mână. Deși rochia îi avantaja talia, când s-a întors înspre ele și-au dat seama că era însărcinată. Doamna Predescu a încercat s-o scoată pe ușă afară, afurisind, încercând să mângâie durerea Monică. Durerea tinerei femei părea cu mult mai sfâșietoare. Monica a liniștit-o pe doamna Predescu și a plecat în căutarea celeilalte femei. Maddie, Madeleine, plângea hohotit pe o bancă din curtea plină de trandafiri a capelei. Monica a luat-o în brațe, pentru că nu știa ce altceva ar fi putut să facă. Maddie a scos din buzunar și i-a înmânat o scrisoare, Dănuț o scrisese pentru ea, dar apoi se gândise să-i spună personal, știind că Monica era singura ființă care ar fi putut înțelege. Nervos, s-a apropiat de ele un bărbat înalt, foarte elegant. Monica și-l amintea din una din vizite ca fiindu-i prieten și coleg lui Dănuț. Era și fratele Madeleinei.
A durat ceva timp până au fost împlinite toate formalitățile pentru a putea duce trupul lui Dănuț înapoi acasă. Doamna Predescu a avut ocazia să se apropie de Maddie, cu ajutorul și încurajată de Monica. Scrisoarea lui Dănuț a făcut-o să plângă. Se îndrăgostise nebunește de Maddie, știuse că numai ea ar fi putut înțelege așa o vâlvătaie, pentru că numai ea era în stare să domesticească așa jivine cerești. Pe Maddie au luat-o cu ele. Nu s-a opus, simțind că și Dănuț și-ar fi dorit ca rodul dragostei lor să crească acolo unde el fusese cândva atât de fericit, printre case mici, spălate pe față, cu guri pline de flori hoațe de culoare. Îi vorbise de atâtea ori de acele locuri, cu promisiunea că o va duce acolo, pe brațe. Cu adevărat, pentru că de căsătorit se căsătoriseră pe fugă, o chestiune de onoare.
Mihnea s-a născut pe-o vreme ploioasă, pentru care numai rațelor le-ar fi trecut prin minte să se roage. S-a întâmplat ca Marc, fratele Madeleinei, să fie în vizită. Fiind deja medic cu ceva renume peste hotare, a dus-o imediat la spital și s-a îngrijit ca să fie tratată precum o regină. Marc a început să vină din ce în ce mai des, propunându-le Madeleinei și Monicăi să deschidă împreună o școală de călărie. Mihnea a aprobat fericit, creând un haos de fericire printre colegii de grădiniță.
Monica și Marc s-au căsătorit imediat după inaugurarea fermei-școală. Marc se angajase deja la spital, dar deschisese și un cabinet de consultații gratuite în camera de la drum a casei bunicii. De locuit, locuiau în casa-muzeu. Fusese dorința bunicii s-o vadă mireasă. Bunica s-a stins privindu-i, ca să poată duce cu ea ultimul gând de datorie îndeplinită.
La scurt timp Maddie s-a căsătorit și ea, cu un cowboy autohton, scriitor la ziar.
Monica și Marc nu au reușit să se desprindă de luna de miere. Au avut două fete, Maria și Mirabela, pe care Mihnea nu a încetat să le tachineze și să le apere de zmeii vânturilor. Strada își fugărise gâștele pe șanțuri pentru a face loc noii echipe de mușchetari, condusă spre victorie de un Marc care nu-și mai încăpea în piele de fericire.
Anii au trecut, fetele s-au mutat pe la casele lor. Maria s-a dus pe urmele soțului, trecând munții. Mirabela s-a instalat în casa-muzeu, iar Monica le prevedea deja, ei și soțului, cariere de academician. Monica și Marc și-au făcut timp să vadă lumea, simțind că norii se lăsau, tot mai grei, mai aproape de pământ. Marc a murit în brațele ei, în lacrimile amestecate ale amândurora. Monica a rămas să păzească fereastra goală, încercând să-i ghicească umbra, poate plictisită deja de liniștea din cimitir.
Într-o noapte, unuia din dulapuri i-a cedat un picior, făcând-o să sară din așternut. A doua zi a chemat un bătrân tâmplar, ca să-l repare, dar au trebuit să mute dulapul din loc. După ce au mutat dulapul, o scândură a sărit, cam cât o broască, din loc. Sub scândură Monica a dat peste o cutie de metal, ca cele vechi, de biscuiți. În cutie era fotografia pe care i-o dăduse lui Dănuț la plecarea la facultate, o frântură de ziar și o scrisoare. Frântura de ziar explica accidentul lui Dănuț.
“Iubirea mea de dincolo de moarte și de păcat,
Sper că vei găsi această scrisoare abia după ce voi fi plecat, cu tine în gând, așteptându-te să mă ierți, fie și după o veșnicie. Te-am iubit din prima clipă în care te-am auzit la telefon. Sunaseși să vorbești cu Dănuț, era la baie. Știi că râzi ca și cum ți-ai cere scuze? De fericire ți-am rostit numele o zi întreagă, binecuvântând astfel toate străzile orașului. Eu i-am prezentat-o pe Maddie, rugându-mă să se îndrăgostească de ea. Știind acum ce avea să se întâmple, mă tem că numai un demon m-ar fi putut auzi. Dar nu-mi pare rău, în egoismul meu bolnav, lăsat greu pe conștiință, am avut o singură clipă de lumină îngăduită – tu.
Maddie s-a îndrăgostit, ca și mine, fără opreliști. Când mi-a spus că era însărcinată și Dănuț urma să plece acasă, am văzut negru în fața ochilor. Ruinasem și viața mea, și pe cea a soră-mii. Maddie nu apucase să-mi spună că se căsătoriseră, că pleca acasă ca să se explice în fața ta, ca omul onorabil ce era. Numai eu am rămas o jivină, o jivină care a uitat chiar și de Dumnezeu, ca să ți se închine ție. M-am urcat la volan, l-am văzut coborând din mașină pe o străduță din apropierea aeroportului. A crezut că încercam să parchez, am crezut că încercam să parchez … după ce l-am lovit am lăsat accelerația să mă scoată din încurcătură. Am abandonat mașina într-o pădure, în celălalt capăt de țară, după ce am demontat aripile, le-am curățat și le-am aruncat de pe niște stânci. Nici nu-ți închipui cât a fost de ușor, pentru că mă gândeam la tine. Nu mă urî, m-am urât eu pentru amândoi! După fiecare coșmar îmi juram să mă predau autorităților odată cu dimineața, dar cum mai aveam să te văd, să te mângâi, din pușcărie? Și azi mă mir că nu m-a trăsnit Dumnezeu când ai acceptat să fii soția mea, sufletul meu îmbrățișase deja crucea ridicată pe coama bisericii. Nu știu cum de unui păcătos ca mine i-a fost îngăduită atâta fericire, atâta iubire! Nu ți-aș fi scris, ca să nu te întinez nici pe tine, nici pe fete cu păcatul meu, nu le spune, te implor, iubirea mea, dar simt că Dumnezeu m-a îngăduit numai pentru această clipă în care îți va da ție drept de viață și de moarte asupra mea, căci chiar dacă parte din mine va arde în iadul pe care l-am stârnit, iubirea ce-ți port te va urma ca o umbră credincioasă, până mă voi stinge, căci eu am avut deja parte de stropul meu de infinit. Fără tine eternitatea la ce mi-ar fi folosit?
Marc”
Bibliografie:
https://idoc.pub/documents/ionel-teodoreanu-la-medeleni-vol-1pdf-qn85mr2oppn1
https://archive.org/details/LaMedeleniDeIonelTeodoreanu
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ziua în care am divorțat de mama
Să-ți iubești destinul, chiar și când îți pare un dezastru
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
