În serialul nostru Românce de ţi-e mai mare dragul! (II) am scris inevitabil și despre actrița Elvira Popescu. La Popesco, cum îi spuneau francezii. O carieră strălucită, trei mariaje, Parisul la picioare. Vorba scriitorului Stelian Tănase, “cine să bănuiască ce traiectorie cu totul specială va lua cariera ei începută la București?”
Elvira, mai populară în Franța decât Greta Garbo
“Nimic nu anunța splendida carieră făcută de Elvira Popescu pe scenele pariziene. Născută la București în 1894, la 10 Mai, din cochetărie, declara 1896). Provenea dintr-o familie burgheză bucureșteană. A devenit actriță încă din adolescență, societară a Teatrului Național. Frumoasă, inaltă, carnală, avea un temperament înainte de orice. S-a măritat cu un coleg, actor Aurel Athanasescu, (n.1890-m.1965), a făcut un copil cu el, Tatiana.
Tatiana Athanasesco, fille de l Actrice Elvire Popesco, à son mariage, 1935
A apărut în cîteva roluri încă înainte de Primul Război Mondial. A fost remarcată repede pentru talentul ei. A avut admirația regelui Ferdinand. Cariera ei începuse bine, dar cine să bănuiască ce traiectorie cu totul specială va lua?
O frumusețe de femeie cu o viață amoroasă subiect generos de bârfe mondene în Bucureștiul interbelic. Dar femeile cu trecut sunt interesante.:)
În 1923, norocul îi surîde cînd este invitată la Paris de un dramaturg de succes Louis Verneuil să înlocuiască o actriță în distribuția unei premiere (Verișoara din Varșovia). Acceptă, ia trenul Orient Expres, în câteva zile învață rolul, participă la ultimele repetiții și la 22 decembrie 1923 apare în spectacolul de premieră cu accentul ei imposibil de româncă. A fost un triumf. E debutul unei lungi serii de succese care va dura neîntrerupt până în anii ’60 ai secolului trecut. Cînd te gîndești că adeseea succesul în teatru ține doar o stagiune!
A fost un fenomen. La Popesco a fost de neeegalat în genul ei – teatrul de bulevard. Autorii și patronii de trupe teatrale s-au înghesuit să îi ceară să apară în premierele lor, să le accepte rolurile. Dacă o ai pe Popeasca pe scenă, sala se umple! a fost regula epocii. Publicul s-a înghesuit neobosit să o vadă cum joacă și să o aclame. Era o adevărată apariție. Domina scena, avea un har de a stârni râsul de la prima replică. Și mai târziu, când farmecul tinereții i-a dispărut , juca rolul de grande dame cu același succes neegalat.
A apărut alături de toate numele mari ale scenei Parisului. A apărut și în filme, (peste 30) cu actori și regizori de valoare. Dar viața ei a fost teatrul. A fost aclamată de critică și de public, considerată regina teatrului bulevardier. A jucat în comedii, în piese pline cu încurcături (quiproquo-uri), cu replici hazoase, cu situații imposibile. Un gen după care parizienii se înnebuneau în epocă. Cred că și azi. Ciudat pentru Elvira Popescu, care jucase la București mai mult în drame.
Elvira și Fernandel
Firește că a fost o femeie comentată, admirată, bârfită etc. Viața ei privatat a cunoscut destule zigzaguri. Atrăgea atenția instantaneu. Dramele nu au ocolit-0. A ajuns la Paris proaspăt divorțată de al doilea ei soț (politicianul liberal Ion Manolescu-Strunga care va muri la închisoarea Sighet la 19 aprilie 1951). La Paris, Elvira Popescu trăieste o poveste de amor de 13 ani cu cel care o invitase – Colin-Barbie du Bocage, care semna piesele cu pseudonimul Louis Verneuil – omul providențial al vieții ei. Acesta îi scrie repetat piese, roluri de succes. Devin și parteneri de afaceri, conducînd împreuna un teatru. Totuși cei doi se despart în 1936. Louis Verneuil, a avut un destin tragic. În 1940 s-a refugiat in SUA. După război s-a întors în Franta. În 1952 (la 59 de ani, n 1893) s-a sinucis tăindu-și venele. Unii au comentat că nu își găsea locul în lumea artistică postbelică, și că încă suferea de pe urma despărțirii de Elvira Popescu, care îi purtase atât noroc și o iubise. Puțin probabil după atâția ani, dar gestul radical indiferent de explicații rămâne. Un gest care a îndoliat scena franceză.
Elvire Popesco, ilustrație de Charles Gesmar, 1 ianuarie 1925
Elvira Popescu s-a recăsătorit în 1939 cu un aristocrat bogat, contele de Foy. De pe urma lui rămîne văduvă (n.red. și contesă), moștenind o mare avere. Printre bunuri se afla și o moșie cu un castel la Mezy, unde Elvira Popescu a început să își invite prietenii, să dea recepții, să primească lumea bună a Parisului. (n.red. Tout-Paris*) Aici a trăit pînă la sfirșitul zilelor ei. S-a stins în 1993 la 11 decembrie, avea 99 de ani.”
***
Am găsit acest filmuleț scurt din 1967! (anul în care rămâne văduvă) în care un reporter al Televiziunii Române, Manase Radnev, îi ia un foarte scurt și atent condus interviu (exista cenzura, nu uitați!) Să vedeți ce program avea la 73 de ani! 🙂 Câtă eleganță în vorbă, ținută, mișcări. Ce limbă română curată vorbea! Atunci își dorea să revină în țară. Nu s-a întâmplat în cei 26 de ani până la moartea ei.
***
Vă lăsăm mai jos o descriere făcută într-un volum de amintiri de altă actriță celebră a vremii în anii în care Elvira juca la București, Leny Caler (despre care am scris aici)
„Este o imagine, aproape ca un vis, pe care o păstrez despre Elvira Popescu din anii de când eram încă la Conservator. Într-o zi de iarnă însorită, am ieşit de la şcoală, şi trecând prin Piaţa Palatului, acoperită cu un covor de zăpadă, am rămas pironită pe loc, privind la un splendid tablou. În faţa mea, în mijlocul acelei vaste pieţe, stătea pe loc, privind departe, o femeie înaltă, blondă de o strălucitoare fumuseţe. Trupul ei zvelt era înfăşurat într-o haină de blană scumpă, lungă până în pământ. Pe cap, o pălărie cu boruri late îi umbrea ochii, nu mari, dar sclipind bucuria vieţii. Ţinea în amândouă braţele un imens buchet de trandafiri roşii. Am resimţit, de multe ori, mai târziu, emoţia estetică pe care mi-a dat-o această apariţie, privind pânzele marilor pictori în muzeele pe care le-am frecventat în multele mele călătorii. Impresionată de acea arătare în mijlocul peisajului de iarnă, am povestit colegilor mei de la Conservator întâmplarea şi am aflat că acea minuantă apariţie era Elvira Popescu care tocmai înfiinţase Teatrul Mic într-o clădire în Piaţa Palatului, în asociaţie cu Iancovescu şi cu profesorul nostru Mihalescu. (…) Am revăzut-o mai târziu, la Paris. Am fost un timp în preajma ei trăind o existenţă de vis, cu generozitatea ei cunoscută m-a îmbrăcat din cap până în picioare, făcându-mi daruri. Elvira aducea şi în viaţa ei particulară neîntrecutul ei farmec, temperamentul exploziv, fermecătoarele înjurături româneşti, răsfăţul şi eleganţa ei. Eram cuceriţi toţi de frumuseţea ei de zâmbetul ei fermecător”.
Mézy-sur-Seine (vila creatorului de modă Paul Poiret, pe care Elvira o răscumpără în 1934)
În anii ’80, deşi avea deja o vârstă înaintată, ţinea un salon pe Avenue Foch. Toţi membrii celebri ai Academiei Franceze veneau la ea în salon: André Roussin, amantul ei, Louis Verneuil; finanţistul Guy de Rothschild, Sascha Guitry, Jacques Chirac, Pierre Cardin, Pierre Mondy, Valery Giscard d’Estaing, actori consacraţi, tinere speranţe, toţi veneau cu braţele pline de cutii de ciocolată. Toată clasa politică, de la dreapta, la stânga.
Iat-o, frumoasă și distinsă până la sfârșit.
Cu Françoise Sagan, micul monstru șarmant
A fost distinsă cu premiul „Molière” pentru cea mai bună actriţă, decernat de asociaţia actorilor francezi şi cu ordinul Legiunea de Onoare, una dintre cele mai înalte distincţii ale statului francez. În 1989, François Mitterrand a fost cel care i-a înmânat însemnele de Comandant al Legiunii de Onoare.
Dar, într-un catalog de licitații din 2012, apare la categoria “Legiunea de Onoare” următoarea carte din 1934 cu preț de pornire de 100 de Euro. În care este descrisă distincția primită de artista dramatică Elvira Popescu. Nu e ciudat? 🙂 Pentru că unele surse menționează că ar fi primit de două ori această distincție.
Intrarea în sala Popesco a teatrului Marigny de pe Champs-Élysées.
O sală a teatrului parizian Marigny îi poartă numele, la fel și cinematograful de la Institutul Francez din Bucureşti. Nu alt cinematograf sau (sală de) teatru.
*Azi, Tout-Paris se confundă tot mai mult cu jet set-ul. Expresia anglofonă care desemnează categoria socială a unei elite bogate (milionari, miliardari, înalta burghezie, aristocrație)
Citiţi şi
Doamna de fier și președinții Franței
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.