A fost cea mai faimoasă dintre curtezanele celei mai decadente, poate, perioade din istoria Franței – al doilea Imperiu -, când Parisul devenise centrul luxului și al sexului pentru înalta societate. Dar poate că numele ei ar fi fost doar unul dintre cele multe, dacă Esther Lachmann, cunoscută apoi drept La Païva, n-ar fi decorat, cu banii bărbaţilor pe care i-a sedus, o clădire istorică ce aminteşte de ea şi astăzi – pe Champs Elysée, la numărul 25, fostul “love palace” este astăzi, complet retaurat pe banii statului francez, hotelul de lux La Païva.
Se spunea despre Esther că nu era o femeie frumoasă, dar că atrăgea bărbaţii cu gusturi … exotice. Avea în schimb o voinţă extraordinară. Ajunsă în floarea vârstei, povestea, la o cină cu mulţi invitaţi, că o femeie, dornică să-şi atingă scopurile, se izolase timp de trei ani de restul lumii, mânca puţin şi era complet absorbită de ceea ce făcea. „Eu sunt acea femeie!” a exclamat ea apoi, spre uimirea celor prezenţi. Într-adevăr, Esther şi-a urmat de fiecare dată scopurile, fiind acuzată că, pentru a le atinge, se arăta sau chiar era lipsită de scrupule. Ajunsă la Paris după ce şi-a părăsit primul soţ şi copilul, la doar 19 ani, a strâns bani suficienţi şi o garderobă pe măsură, cât să îşi probeze farmecele în rândul artiştilor parizieni. Aşa l-a atras pe marchizul de origine portugheză Albino Francesco de Païva-Araujo.
Istoricul Horace de Viel-Castel a fost fascinat de povestea ei şi a scris în Memorii din Al Doilea Imperiu: „era cea mai libertină femeie a secolului. Fusese amanta multor bărbaţi şi era hotărâtă să obţină şi un titlu şi o poziţie socială. În prima dimineaţă de după ce i-a devenit soţie marchizului Païva, i-a spus acestuia: Ai vrut să te culci cu mine şi m-am achitat de datorie, ca soţie a ta, dar trebuie să ştii că te-ai procopsit cu o prostituată. Nu poţi să mă iei cu tine oriunde, nu mă poţi prezenta oricui. Prin urmare, trebuie să ne separăm. Întoarce-te în Portugalia, eu voi rămâne aici purtându-ţi numele şi făcând ce am făcut şi până acum.” Omul s-a conformat şi a părăsit Franţa, rămânându-i soţ în acte timp de 20 de ani. Ca în 1872, la un an după ce căsătoria s-a desfăcut, să-și pună capăt zilelor…
Între timp, Esther a cunoscut un conte prusac, Guido Henckel von Donnersmarck, cu 11 ani mai tânăr decât ea. „L-a urmărit de la Constantinopol până la Sankt Petersburg, Napoli şi apoi Paris. Oriunde o întâlnea, contele o vedea înconjurată de lux, huzurind, cu a sa frumuseţe stranie, voluptuoasă şi artificială. La Païva părea să nu-l remarce. La puţin timp după aceea, bietul muritor ar fi urmat-o oriunde” scria Viel-Castel. Înainte să-i devină soţie, Esther s-a folosit de banii pe care îi punea la dispoziţia ei contele pentru a transforma o casă pe care o cumpărase înainte, din banii lui Païva, într-un hotel luxos, croit după gusturile sale extravagante. Pe vremea aceea, pe Champs Élysées nu erau magazine, ci doar un lung şir de palate de diferite stiluri: cel al Prinţului Napoleon, palatul roman al lui Émile de Girardin (şi el căzut în mrejele Païvei), castelul gotic al Contelui de Quinsonas, castelul tunisian al lui Jules de Lesseps, hotelul Ducelui din Brunswick şi hotelul Païvei, care a devenit chiar un shimbol al celui de-al Doilea Imperiu.
Salonul era înalt cât cinci ferestre puse una peste alta. Pe tavan era pictată o scenă a Nopţii fugărite de Zi, al cărei autor era Paul-Jacques-Aimé Baudry, cu patru momente principale reprezentând zeităţile greceşti Apollo, Hecate, Aurora şi Vesper. Pereţii erau de culoare roşu-damasc. Deasupra scării din onix galben veghea un candelabru uriaş din bronz. Alexandre Cabanel şi Jean-Léon Gerome şi-au adus şi ei contribuţia la decorarea pereţilor clădirii, la fel şi câţiva sculptori celebri.
Primul etaj îi era rezervat Païvei, care avea o baie, un dormitor şi un budoar, dar şi o cameră… pentru Henckel. Biografii spun că baia semăna cu aceea a sultanului din O mie şi una de nopţi. Pereţii, din onix şi marmură, erau înfrumuseţaţi cu ornamente din ceramică veneţiană. Cele trei robinete ale căzii din onix masiv erau împodobite cu pietre preţioase. Cât despre dormitor… Era cea mai scumpă încăpere, cu un pat încrustat în lemn rar şi fildeş, sub un tavan pe care era pictată zeiţa Aurora. La un preț nu tocmai mic, elementele de decor pe care Esther le-a gândit împreună cu arhitectul Pierre Mauguin şi cu artiştii pe care îi cunoscuse pot fi admirate și astăzi…
Legenda spune că Païva avea angajat un servitor care nu făcea nimic altceva decât să închidă şi să deschidă cele 140 de ferestre din hotel, operaţiune care îi lua o zi întreagă. Ea însăşi venea să verifice evoluţia lucrărilor la hotel. Cât despre firea ei, Païva era descrisă ca fiind nemiloasă. Se povesteşte că ar fi împuşcat un cal care a trântit-o la pământ, că nu ar fi vărsat o lacrimă la moartea fiicei sale sau a foştilor soţi, unii biografi comparând-o cu un patrician – dură, nemiloasă şi de nestrămutat. Dar pe cât era de crudă, pe atât era de pricepută în a gestiona finanţele – pe ale sale şi pe ale bărbaţilor din viaţa ei. A murit la 65 de ani, dar pe ultimii şi i-a petrecut în chinuri groaznice, după ce suferise un atac cerebral care îi declanşase o paralizie. Se spunea că făcea trei băi pe zi, una în lapte, una în apă cu lămâiţă şi una în uleiuri aromate, ca să se vindece. Dar corpul i se umflase teribil şi chipul îi era de nerecunoscut.
Şi totuşi, contele von Donnersmarck nu a vrut să se despartă de ea definitiv. A doua sa soţie, căreia acesta îi dăruise bijuteriile Païvei, a descuiat într-o zi o cameră din castelul în care locuia alături de soţul ei şi a găsit acolo corpul curtezanei, plutind în alcool într-un recipient de sticlă. Cel puţin aşa spune legenda, care a învăluit în mister toată viaţa acestei Grande Horizontale a Franţei secolului al XIX-lea.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
