La operă

11 September 2022

Când am împlinit semicentenarul de viață am hotărât că merit ceva deosebit, ceva de neuitat, așa că mi-am cumpărat online un bilet la spectacolul cu opera lui Verdi „La Traviata”, nici mai mult nici mai puțin decât la Staatsoper din Viena. Desigur că nu am găsit spectacolul exact în ziua din calendar care era și a mea dar am cumpărat biletul cât mai aproape de această dată și am început să visez.

A trebuit să fac o întreagă țesătură de pretexte imaginate ca să pot să-mi duc visul la îndeplinire, unii din familia mea neînțelegând astfel de nevoi și cheltuielile aferente lor. Deci am inventat o conferință la care trebuia să particip căci fusesem invitată cu mult timp înainte, am inventat cazarea și masa gratuită pentru trei zile și ca singură cheltuială am recunoscut doar costul biletului de tren până la Viena. Mi-au ieșit toate…

Pensiunea unde aveam camera era într-o clădire de vreo 200 de ani, chiar la baza celebrei străzi comerciale Mariahilfestrasse, la doar câteva minute de plimbare de Opera vieneză. Camera era fermecătoare, cum îmi place mie ambianța, ușor vetustă dar primitoare și confortabilă. Aveam cu mine și cartea pe care o citeam atunci, un roman de Isabel Allende, scriitoarea chiliană atât de dragă mie, pe care în acel moment consideram că o luasem cu mine la Viena ca pe o prietenă, așa cum și ea mă lua pe mine prin diverse locuri în cărțile ei.

Cu o zi înainte de spectacol făcusem traseul pe jos de la pensiune până la clădirea Operei vieneze, voiam să știu cât timp îmi va lua să ajung, îmi pregătisem cu mare grijă hainele, pantofii, era luna iunie, nici prea cald și nici frig, parcurile Vienei erau pline de trandafirii înfloriți cu miile, iarba părea tunsă cu forfecuța de unghii, totul în jur pe placul meu.

Am fost chiar să fac un tur al clădirii Operei ca să aflu cât mai multe despre tot ceea ce înseamnă această instituție pe care Austria a știut s-o transforme, pe bună dreptate, într-un brand. Am aflat cu această ocazie că sala mare are un sistem hidraulic prin care întreaga scenă cu decorurile pe ea se coboară în subsol, urcând în același timp o altă scenă conținând decorurile pentru actul următor. La fel, pentru a se evita orice probleme posibile de trafic sau de vreme, între clădirea Operei și atelierele unde se fabrică decorurile și costumele există un tunel de peste un km pe unde se transportă toate cele necesare spectacolelor. În clădire sunt mai multe săli și foaiere, precum și un salon de ceai unde însuși împăratul Franz Joseph și suita lui își petrecea pauzele dintre acte. Acest salon poate fi închiriat în zilele noastre pentru diverse întâlniri ceremonioase contra sumei de 3000 de euro pentru 20 de minute. O englezoaică din grupul cu care vizitam clădirea, auzind asta, nu s-a putut abține să-și manifeste umorul specific și, rostogolindu-și ochii, a zis-o „well, ar fi bine ca ceaiul să nu fie prea fierbinte la prețul ăsta…”

S-a făcut în sfârșit seara spectacolului cu La Traviata, lucrarea lui Giuseppe Verdi care este, de departe, preferata mea. Aveam 12 sau 13 ani, cred, când tatăl meu m-a dus prima oară la operă și acesta a fost spectacolul pe care l-am văzut atunci și care mi-a furat inima. Se spune că la primul contact cu opera, fie o adori pe veci, fie n-o poți suferi. Poate că fetița care eram și care s-a văzut în loja cu ornamente aurite și tapisată în catifea roșie a asociat pentru totdeauna muzica de operă cu povestea fermecată ce ia ființă în fața ochilor tăi.

De data aceasta, la Viena, îmi împlineam un mare vis și eram deja în sală, așezată pe locul meu care era la cucurigu, bineînțeles, căci atât s-a putut la momentul acela. Dar nu conta, perspectiva asupra scenei era superbă și perfectă, candelabrul de cristal în stil art deco era foarte aproape în fața mea și simțeam vibrația întregii săli.

De la primele acorduri ochii mi s-au umplut de lacrimi, abia am putut să mi le stăpânesc toată seara, bucuria a fost absolut copleșitoare, impresia muzicii asupra mea a fost atât de puternică încât a persistat în gândurile mele pentru luni de zile, fără exagerare.
Soprana albaneză Ermonela Jako în rolul Violetei a fost excepțională și seara s-a terminat în aplauze frenetice, oferite însă clar, doar celor din distribuție care le meritau.

A fost una din ocaziile când am simțit literalmente că îmi crescuse inima și era firesc să fie așa fiindcă prea era plină de emoții. Nu cred că voi uita vreodată seara vieneză pe care mi-am oferit-o și care mi-a confirmat că, dacă vrei cu adevărat să faci ceva, vei găsi o cale, că până la urmă, cu destulă voință, chiar și incredibilul poate deveni posibil.

Guest post by Anca Laslo

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Trandafir de catifea cu parfum de iasomie

Despre viața de tenor cu George Ionuț Vîrban

Violeta (fragment și cinci cărți cadou)

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro