Îi sunt indiferentă bărbatului pe care îl iubesc. El iubeşte o altă femeie. Îi văd împreună pe stradă, alături, cu umerii aproape atingându-se. Nu se ţin niciodată de mână, dar simt că între ei nu poate pătrunde nici aerul, nicidecum inima mea îndurerată. El ştie că exist.
A fost o întâmplare în urma căreia a aflat şi că exist doar pentru el. Într-o după-amiază mierie de toamnă, pe când îmi târam sufletul greu prin singurul parc al micului nostru oraş de provincie, l-am zărit iar. Era singur și era limpede că alesese ora și locul pentru a învăța să meargă pe o bicicletă ce părea nouă. Era atât de caraghios, dar nespus de dulce, cum încerca el să-și păstreze echilibrul… Numai că o bancă i-a încurcat socotelile și i s-a pus de-a curmezișul în drum. Și l-am văzut pe mândrul meu cavaler cum zboară peste ea, direct în tufișuri. Am ţâşnit spre el să mă asigur că e bine, uitând că niciun bărbat nu vrea să aibă martori când nu-i iese ceva… Normal că era bine. Mi-a mulţumit mormăit, dar eu îi zâmbeam amuzat-fericită că împărtăşeam acea clipă, că respiram acelaşi aer. Cred că a înțeles că eram topită după el. Fără vreo consecință, din păcate. Poate doar privirea lui se oprește de atunci asupra mea o secundă în plus, ca un semn moale de întrebare.
Iar eu am rămas cu amintirea şi cu speranţa. Iar destinul, karma sau nu ştiu ce zeu ticălos mi l-a mai scos încă o dată în cale, tot singur. Într-o staţiune de munte, departe de orăşelul nostru mic, acolo unde nici prin gând nu mi-ar fi trecut că l-aș fi putut întâlni.
De data asta eu eram neîndemânatica, încurcată în propriile picioare pe nişte schiuri de împrumut, în timp ce el, tocmai cobora sigur din telescaun, într-un echipament de ski complet ce părea nou-nouț, și se pregătea să dea piept cu pârtia care pe mine mă îngrozea. Am rămas cu ochii după el și câteva secunde de neatenție au fost de ajuns ca s-o iau necontrolat la vale. Nu pe schiuri, nu vă gândiți, că ele, nu știu cum, au sărit cât colo când a început rostogolirea din care printr-o minune m-am oprit destul de repede când niște mâini sigure m-au agățat și ridicat în picioare. Mă aflam cu părul vâlvoi și inima bătând să-mi spargă pieptul fix în fața lui. El era salvatorul apărut din senin, zâmbind la fel de amuzat cum făcusem eu la faza cu bicicleta. Dar era doar amuzat. Lipseau interesul, disponibilitatea, promisiunea mută că ar putea fi ceva vreodată între noi… Dincolo de cuvintele obișnuite în asemenea ocazii „Eşti bine, te doare ceva, ce coincidenţă, mulţumesc etc.” nu mai era nimic.
Atunci abia am înțeles că n-are rost să mă mai amăgesc și să mai sper. Nimeni nu poate trăi într-o iluzie perpetuă. Nici n-a fost nevoie să mă ciupesc ca să mă trezesc din reverie. M-am scuturat de zăpadă, mi-am pus căciula și schiurile la loc în picioare și nu m-am mai uitat după el, cum pleca, ci după oricine altcineva care ar fi avut ochi pentru mine. Lume, aici sunt! La naiba cu iubirile imposibile!
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
