Se spune (cercetătorii englezi, în mod special), că bătrânețea e cea mai fericită perioadă a vieții. Că seamănă foarte tare cu copilăria. Deci vedeți, nu senilitate se cheamă, ci fericire. Dar explicația are frapant de multă logică: nu îți mai pasă foarte tare de ceea ce cred alții despre tine. Confirm. Da’ acuma, chiar fericire?… Nu prea îți vine să sari într-un picior, ca o căprioară, când gravitația te apasă din toate părțile și oasele-ți păcăne de zici că-s țambal. Dar creierul, da, el sare, că are spațiu.
Se zice (tot ei, englezii) că volumul îi scade la fiecare doi-trei ani, cu nu știu câte grame. S-a dus naibii și mitul cu înțelepciunea bătrâneții. Sau cu zicala „dacă nu ai bătrâni, să-i cumperi”. Băgați-i repede la vânzare, până nu se prind și alții.
Eu voi fi singură în noaptea asta de Revelion. De fapt nu voi fi singură, voi fi cu mine. Dacă nu înveți de la viață că trebuie să te iubești, să ții cu dinții (no, câți mai ai, acolo) de fiecare viciu pe care îl mai poți duce, atunci, sfatul meu de bătrân înțelept e să-ți bagi ce ți-a mai rămas din economii în săpun și… alte accesorii.
E alegerea mea să-mi petrec Revelionul cu mine. Copiii m-au chemat de cel puțin trei ori. Dacă cineva vă invită o singură dată undeva și-apoi renunță, ascultați-mă pe mine: nu vă vrea, stați acasă. Dar, cum spuneam, eu nu voi fi singură. Singură cu-adevărat m-am simțit în doar două perioade lungi ale vieții. Prima oară în adolescență, când simți că nimeni nu te înțelege și nimeni, absolut nimeni nu te iubește. (Amigdala, zic ei…). A doua oară cam la trei ani de căsnicie (știți și voi mitul cum că dragostea în căsnicie cam atâta ține). Da, nu prea e mit. Doar că se manifestă în special la partea feminină. Noi vrem și după trei ani, ca toantele, tot felul de chestii, spre exemplu, preludiul. Și ei, masculii, te lasă singură cu cămașa de noapte în gât și cu ochii la lună. Și sforăie liniștiți. Ăsta e momentul pe care, dacă îl depășești cu bine (țineți-vă cuțitele mai boante și nu la îndemână), nu mai ești singură niciodată. Înveți până la urmă să-ți fie bine cu tine (folosiți baterii de calitate, că sunt acide, doar efectul e alcalin).
Eu am tot felul de bucurii (nu sunt cu baterii, că dacă nu le folosești la timp, și astea expiră). Eu mă joc! Remi, candy, Catchy. Eu știu că dacă nu te joci cu viața, se joacă ea cu tine. Cel mai mult îmi place cu Catchy. Reușește să mă transporte în timp, în tinerețe. De fiecare dată când trimit câte un text, o poveste, stau apoi și mă uit zâmbind fericită la un ecran gol. Care nu mai păcăne și zâmbetul mi se transformă într-un fel de rânjet trist. Trimit apoi un mesaj aderent:„Nu vă faceți griji pentru mine. Eu sunt aici, aștept.” Nimic. Ei, exact așa mi se întâmpla și în tinerețe când îi tot trimiteam bilețele (ehe, de-ar fi fost atunci mess!) unui băiat frumos și tembel și el se făcea că nu le primește. Și eu îi mai trimiteam câteva să-i explic de ce le-am trimis pe precedentele. Până la urmă (dacă ai răbdare și aștepți așa, vreo săptămână, toate visurile ți se împlinesc): „Să ne trimiți o poză clară și ceva despre tine”.
Yes! Acuma, cu „despre mine” e simplu, că doar n-oi fi tâmpită să spun adevărul. Bag și io diplome, ce, că doar nu le-o trebui copii xerox, să mă întăbuleze! Cu poza am eu o problemă. „De ce clară? De ce?! Ce, voi cum aveți câte o șuviță dată peste ochi, de nu se vede nici nasul. Și-al vostru e încă normal, cârn, că cică doar la bătrânețe începe să crească și el și urechile, că trage gravitația de ele.” No hai, c-o facem clară.
Ședință foto. Băieții mei se prezintă cu telefoane care de care mai jmechere. „Mami, folosesc eu cea mai dulce voce a mea, aia netabacică, vreau doar o poză decentă, că nimeni nu citește ce scriu oamenii urâți.”
„Bă, dilău! (a se citi „tu, mamă dragă”), tu vrei să facem din că*at bici!” „Tu cum ai dormit cu Marin Preda în brațe? De frumos ce era?”
Trimit poza. Clară! Prima mea poveste cu poză e o poveste de dragoste, sfâșietoare. Și eu rânjesc ca toanta, cu gura până la urechi de mi se văd și ridurile din ceafă. Catchyyyyy, pune-mi altă poză! Altă ședință foto. Vine nepoata mea, fiica surorii mele, care e un foarte apreciat makeup artist, (taman din Berlin).
– Hai, Paula, că rezolvăm problema. Și-ncepe și mă unge, mă pudrează, îmi prinde pielea la spate cu agrafe și iese o spectaculoasă, o minunată mască mortuară.
La mulți ani, oameni singuri! Jucați-vă!
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Țara în care nu te poți compromite
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
