E anul în care nu te mai pot săruta de ziua ta, nu mai pot face dragoste cu tine, deși e tot ce-mi doresc. Puțin, nu? Ca de obicei… Puținul acesta înseamnă, însă, totul pentru mine, pentru că încă nu pot să cred că ne-am regăsit în lumea asta mare, doar pentru a ne despărți urât, așa cum ai făcut tu să fie. Urâtul la superlativ, urâtul care nu credeam să-și aibă cuib nicăieri în tine, dar l-am găsit, la un moment dat, în toată ființa ta, deși chiar și acum te mai văd frumos.
Vreau să știi că te-am iertat, deși nu credeam că aș putea găsi vreodată puterea s-o fac. Am încercat, și în unele zile am reușit, să te urăsc. Am recitit toate mesajele oribile pe care mi le-ai scris și la unele dintre ele ți-am răspuns la fel. Oribil. La unele am fost elegantă, nu pentru că mi-am impus, ci pentru că, pur și simplu, obosisem să-ți demonstrez că nu aveam nicio vină și că nu provocasem eu nimic din ceea ce s-a întâmplat. Am răspuns doar agresiunilor, cu agresiune. M-am apărat cum am putut, cum am reușit în vâltoarea acelor evenimente care mi-au întors universul pe dos. Pentru că eu a trebuit să suport și să depășesc șocul. Nu cel al pierderii tale, cred că avusesem presimțiri în sensul ăsta, ci al modului în care te-am pierdut, al modului în care te-ai transformat din iubitul meu, în străinul ce mă dușmănea și mă insulta.
Ziceam că te-am iertat, deși nu mi-ai cerut niciodată iertare, nu știu exact de ce, poate din orgoliu sau poate pentru că nici acum nu te simți vinovat cu nimic, dar am făcut-o. Greu, cu prețul a multor nopți nedormite, cu zbuciumul fiecărei zile în care te-am avut mereu în spatele tuturor celorlalte gânduri. Ai fost mereu prezent, ești și acum. Mă amăgesc că imaginea ta se estompează cu timpul și că, la un moment dat, mă voi vindeca de tine. Spun că mă amăgesc pentru că știu că mai durează. Ce nu știu și mă chinuie e cât timp trebuie să mai treacă.
Te văd chinuindu-te, te văd că ți-e dor, dar văd și că ești acolo unde ai ales să fii. Motivele nu contează. Contează că vrei să fii acolo și eu nu pot și nu am dreptul să-ți cer altceva. Poate că uneori ți-e bine, dar nu pot să spun fără să mint, că-ți doresc asta. Nu vreau să-ți fie bine fără mine. Știu, sunt egoistă după toate standardele de evaluare. Eu zic doar că sunt sinceră, așa cum mi-aș dori să fie toată lumea, dar nu este. Te-am pierdut, poate pentru totdeauna, și nu pot să mă împac cu idea încă. Poate voi reuși și poate voi fi suficient de norocoasă să găsesc pe cineva care să-ți ia locul. Cineva căruia să-i pot spune ”la mulți ani” de ziua lui fără să fiu a doua, fără s-o fac pe furiș, de teamă că-i citește nevasta mesajele. Cineva care fie doar al meu, pe care să nu-l împart cu altă femeie. Cineva lângă care să mă trezesc dimineața și să se bucure că sunt prima imagine pe care o vede.
Dar până atunci, sunt condamnată să nu văd viața fără tine altfel decât un coșmar din care nu mă mai trezesc. Viața fără tine nu mai are gust, nu mai are culoare. Și am obosit să fiu puternică, să mă țin tare, doar pentru a supraviețui de pe azi pe mâine, amăgindu-mă că poate mă trezesc într-o binecuvântată zi și îmi dau seama că nu te-ai întâmplat tu în viața mea, că nu ai existat niciodată. Probabil că abia atunci aș începe să te caut pe undeva prin lume. Pentru că fără tine nu sunt întreagă și, chiar dacă am spus, disperată uneori, că aș fi vrut să întorc timpul înapoi să nu fi existat ziua aceea când m-am dus să te-ntâlnesc, știu că aș face-o din nou.
La mulți ani, iubitule, știu că altă femeie te va săruta de ziua ta și poate vei face dragoste cu ea. Sau poate ai să bei suficient încât să poți evita, adormind. Dar eu n-am să aflu asta, așa că mă voi tortura din nou gândindu-mă la trupul tău frumos mângâiat de alta, la gura ta sărutată de alta, la palmele tale cuprinzând sânul alteia, mângâind un trup care nu este al meu. Mie îmi doresc doar să nu fiu blestemată să tânjesc toată viața după tine, acum, când și o zi îmi pare mai mult decât pot suporta.
Pe mine mă mai găsești încă, tot acolo unde m-ai lăsat, sunt aceeași, doar ceva mai obosită, acum că am trecut prin iad și te mai aștept până când voi pierde orice nădejde că te vei întoarce sau până când voi simți că nu mă mai iubești. Știi că voi simți asta, așa cum și eu știu că ai să simți. Iar dacă nu te mai întorci, îmi doresc să vină ziua în care am să pot respira fără tine, fără să mi se pară un chin.
Guest posy by Butterfly
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
