Stăteam pe locul mitraliorului. Mă suisem în avionul Antonov cargo îndemnat de un ofițer care mă găsise rătacit pe tarmac. Parcă dezamăgit după ce a descoperit că aveam acreditația autoritaților militare, mi-a zis: “suie-te, așază-te acolo și taci din gură”.
La un moment dat s-au instalat și cei doi piloți. Duhneau a votcă dar nici eu nu mă puteam lăuda cu parfumuri mai vrednice. Comandantul s-a întors către mine și s-a răstit: “blyat ! (ștoarfă, n.red.) dă-mi cănile alea !”.
Fără un cuvânt, i-am întins cele două căni de tinichea zoioase pe care le-am găsit peste un morman de gloanțe.
Le-a umplut cu “ceva” dintr-o sticlă pe care o ținea între picioare de parcă era într-o stranie erecție. Apoi s-a privit adânc în ochi cu copilotul și au ras totul dintr-o înghițitură. Au repetat ritualul încă o dată, apoi a umplut ambele căni, după care comandantul s-a întors către mine și mi le-a înmânat: “bea, blyat! viața e brutală” mi-a zis, și m-am conformat.
Nu faci pe istețul cand te afli pe pista aeroportului din Groznâi, în plin război ruso-cecen.
Când au pornit motoarele, știam că eram singurul jurnalist la bordul unui avion rusesc ce transporta primele zeci de cadavre de soldaţi ruşi ucişi în Cecenia către Maica Rusia, o informaţie clasificată încă, la acel moment, drept “secret de stat” de către Moscova. Realizam că stăteam așezat pe o poveste cu exclusivitate internaţională, dar după o oră de zbor eram “zdrențe”, la fel ca și cei doi piloți. Atât de paradit eram încât jur că nu știu cum au reușit să facă să aterizeze acel avion…
Oricum, n-aveam nicio grabă. La vremea aceea (n.red. începutul anilor 1990) nu existau modalitățile de comunicare ultrarapide de astăzi și nu puteam decât să “enjoy the flight and the vue”.
Cel care mi-a împărtășit această “anecdotă” și în numele căruia mi-am permis să o povestesc se numește Jean Rafaelli.
Era deja “seigneur” în puberii ani 2000 când ne afla lumea pe la restaurantul parizian “Au pied du cochon”, pe vremea când el, cunoscut de toți ospătarii, striga vesel când soseam: “salut camarades, voulez-vous accueillir comme il se doit deux vrais cochons”.
Prietenul meu mai mare, Jean Rafaelli, a murit acum două zile. Era sexagenar. A fost și va rămâne un anonim, unul dintre jurnaliștii unei mari agenții internaționale de presă. Sunt mândru că a luat și unele dintre “balivernele” mele cu el. Sigur are cu cine pălăvrăgi acolo sus. Lista e lungă…
Aș fi putut povesti mai departe, despre cum piloții bine magnetizați au aterizat undeva pe lângă Murmansk în loc de Moscova (pentru a-și rezolva diverse probleme de familie !!!) și cum Jean și-a scris reportajul cu trei zile întârziere. Dar știu că “nu frământă pe nimeni”… Pe cine ar putea interesa povestea unui jurnalist anonim.
Somn ușor, blyat ! prieten drag !
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Portret de țară în pragul tulburelului
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
