Când am cunoscut-o mi s-a părut… simplă. Da, ăsta este cel mai potrivit cuvânt. De la ţară, cu un liceu terminat cu greu, fără bacalaureat. Nu înţelegea multe dintre noţiunile pe care grupul din care făcea parte (accidental, mă gândesc) le comenta şi le diseca. Se mulţumea să asculte absentă, iar dacă ceva îi suna cunoscut, se trezea vorbind. Mai mereu, pe lângă subiect, mai mereu făcând câte o confuzie grosolană. Am judecat-o. O, da. Nu se ridica la înălţimea pregătirii mele intelectuale. Era clar, făceam parte din categorii sociale diferite şi nu aveam ce să ne spunem. Nu aveam nimic în comun. Mai ales când am auzit cu câtă nepăsare făcea dezacorduri gramaticale. Mie îmi zgâriau creierul, iar ea le mesteca inconştientă. Incompatibilitate garantată.
De aceea am fost sincer revoltată (însă situaţia nu mi-a permis să mă plâng nimănui) atunci când a trebuit să o „suport” timp de o săptămână. S-o văd 12 ore pe zi, zilnic, şi să împart cu ea un aer care-mi era prea scump. Noroc că bunul-simţ mă impiedica să o corectez la fiecare pas sau să mă comport cu aroganţă – cum eram tentată, recunosc – însă nu mă putea împiedica să fiu rece şi distantă ca o statuie de gheaţă (îmi imaginam eu) ca ea să înţeleagă că prăpastia dintre noi este de netrecut şi că prezenţa ei îmi este greu de suportat, însă o fac fără să verbalizez asta pentru că sunt, nu-i aşa?, o doamnă!
De aceea întâmplarea care a urmat a căzut ca un trăsnet în „domnia” mea. Poate cea mai dură trezire, cea mai pertinentă lecţie pe care destinul mi-a oferit-o. Pe scurt, a fost singura care mi-a sărit în ajutor într-o situaţie critică.
Prietenii mei „elevaţi” s-au eschivat cu eleganţă şi perfect „justificat”, însă ea, firesc, a lăsat baltă problemele pe care le avea şi mi-a dat, omeneşte, o mână de ajutor. O mână trimisă de însuşi Dumnezeu. Şi atunci nu a mai contat că nu vorbeşte ca mine, că nu se îmbracă ca mine – de aici sau de aici – deşi, ulterior, am învăţat-o şi pe ea -, n-a mai contat că nu înţelege nişte concepte teoretice, atâta timp cât înţelege atât de profund cel mai important concept al vieţii – însăşi umanitatea. Şi atunci – recunosc – mi-a fost tare ruşine de mine. M-am judecat cu aceeaşi măsură cu care am judecat-o pe ea (şi prima întrebare a fost – Eu ce aş fi făcut nu în locul ei, ci dacă ea ar fi avut nevoie de ajutor? Cel mai probabil, aş fi procedat la fel ca prietenii mei, ăia „rafinaţii”.) şi i-am cerut iertare – fără ca ea să înţeleagă măcar de ce o fac.
Să vă spun că ne-am împrietenit? Că am descoperit un om bun, blând și înțelept de la care am avut ce învăţa? Aşa cum şi eu, la rândul meu, am învăţat-o multe şi chiar i-am corectat și vorba, cu multă dragoste.
Oameni ca ea sunt peste tot în jurul nostru, dar nu avem cum să-i vedem de la înălţimea propriei vanităţi. Şi noi suntem cei care au de pierdut…
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
