Zile cu multă durere şi speranţă; cu muzică şi eroi; cu revoltă şi schimbare. Toate se învârt în jurul meu, dar, mai presus de toate, eşti tu. Nu mă cunoşti, dar îmi doresc atât de mult să îţi alin cumva durerea. Ieri am ieşit în stradă; m-am bucurat să îi văd pe oameni uniţi, echilibraţi şi solidari. Ştiu că şi tu te bucuri. Scriu. Asta e tot ce pot face. Scriu despre tine şi cuvintele mele sper să te îmbrăţişeze.
Te-am văzut în troleibuzul 77. Te priveam insistent; aşa fac mereu când întâlnesc oameni ca tine. Nu mă pot ascunde oricât de obraznică aş părea. Erai un contrast, un amestec de blândeţe şi duritate. O privire blândă şi un trup puternic. Am privit spre tine fără întrerupere şi nu am putut percepe nimic în afară de prezenţa ta. Veşnicul clişeu: îmi părea că te cunosc de undeva. A doua duminică, în acelaşi troleibuz, la aceeaşi oră, te-am reîntâlnit. Ajutai o mamă să îşi urce căruţul în timp ce toţi ceilalţi butonau telefonul. Cât de frumos priveai puiul de om din căruţ! Am zâmbit şi mi-am spus: „Niciodată nu dau greş”. Te-am analizat atât de mult, încât mi-era teamă că ai să mă cerţi. Dar nu ai făcut-o.
Am aflat apoi cine eşti şi clişeul nu era un clişeu, totuşi. Te mai văzusem: de multe ori. Cânţi într-o formaţie pe care o ascult de când eram mică; vă ştiu versurile pe de rost, dar pe tine nu te mai privisem niciodată până atunci. Sunteţi atât de frumoşi cu toţii, încât îţi e greu să te decizi încotro să îţi îndrepţi privirea. E ca şi cum ai ajunge într-un loc drag inimii şi nu ştii încotro să priveşti. Tot ce te înconjoară este exaltare…
Imaginea ta mi-a rămas pe retină, aşa că am ales să te privesc pe tine la fiecare concert; mă aşezam mereu pe partea stângă, mereu în faţă. M-am ales cu câteva vânătăi uneori; treaba cu împinsul dintr-o parte în alta n-am s-o înţeleg niciodată la rockeri. Ştiu prea puţin despre rock, de fapt. Vă ştiu pe voi, ştiu Metallica, ştiu Deep Purple, ştiu Pink Floyd, ascultam Him în liceu, mama ascultă Iris şi, mai nou, te ascult pe tine cum cânţi la chitară.
Aşteptam să vină sâmbăta asta mai repede să te văd din nou. Doar că înainte să te văd un foc a mistuit o parte din oamenii tăi dragi. Am ştiut că eşti acolo şi nu m-am abţinut să îţi scriu. Mi-ai răspuns imediat. Ai răspuns unei necunoscute într-o fracţiune de secundă cu atâta durere în pieptul tău. M-am bucurat că trăieşti şi că mi-ai răspuns. Nimic mai mult. Astăzi am aflat ce ai făcut şi că eşti exact aşa cum am crezut: un om mare. Ai pus oamenii mai presus de tine, fără să îţi pese de propria carne.
Niciodată nu dau greş! Voi aştepta, mereu pe partea stângă, să revii pe scenă, om frumos! La mulţi ani!
Guestpost by Simona Șchiopu
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
