Metrou Piaţa Sudului. Luni dimineaţă, ora 6:20. La ecranul de pe peron apare o reclamă la concertul “Deep Purple”. Hmmm, mi-ar plăcea să fiu acolo. Mă face să îmi amintesc de cea mai tare senzaţie de anul trecut: Roger Waters, “The Wall”, live la Bucureşti. Acu’ ce s-a întâmplat “fizic” acolo s-a tot povestit: la TV, pe net, prin ziare, din gură în gură. Dar ce semnificaţie a avut evenimentul ăsta este o altă poveste …
Pe când aveam vreo 6-7 ani, tata asculta în disperare muzică “de contrabandă”, discuri primite de “domnu’ inginer”, cum spunea el, de pe la rudele din alte ţări. Mai târziu am început să înţeleg ce efect are muzica asupra mea, astfel că simt şi acum pe bolta palatină a inimii mierea clapelor de pian, zvâcnitul basului în camera acustică a plămânilor şi în colţul cel mai ascuns al minţii, senzaţia că nu îţi mai aparţii, că te-a furat chitara …
Pe la 12 ani, mama era cât pe ce să arunce de la etajul 4 mândreţea aia de magnetofon Tesla B 115 la care urla “Hey you” de la Floyd. Asta după ce a trebuit să “păzească” uşa de la intrare vreo 10 minute până să o aud că sună… Ştergeam praful şi ascultam. Adică gesticulam, oftam, urlam versurile, mă schimonoseam, ce mai, eram într-o stare în care mi se părea că pielea s-a depersonalizat şi mintea îmi pufnea aprobator înţelepciunea pe care credeam că am căpătat-o cu fiecare vers. Şi nu, nu fumam iarbă de mă simţeam aşa. Dintre toţi nebunii de prin ’60-’80 pe care îi aducea tata acasă – Deep Purple, Led Zeppelin, Kansas, Simon & Garfunkel, Santana, CCR, Foreigner, Phoenix, concursul albumelor preferate a fost câştigat de acest “The Wall”.
Aşa că atunci când am comandat pe net bilet la concertul “The Wall”, cu bani împrumutaţi cu japca de la o colegă, i-am mulţumit “Bărbosului” cu un zâmbet ştrengar scos tocmai din venă cava inferioară.:)
În 28 august 2013, la ieşirea de la staţia de metrou Izvor, am crezut că am nimerit (din nou:) în mulţimea de la Urziceni care mergea în ’89 să îl dea jos pe directorul Ghiu de la Fabrica de Ferite. :)))
Clişeul ăla cu “pluteşte ceva în aer” nu e chiar un clişeu … Ce a transpus sprintenelul ăla de Roger cu băieţii lui (ce tare, unu’ din trupă chiar este fiu-său!) pe zid şi în aerul cald de august, e nimic în comparaţie cu ce a amestecat, plămădit şi apoi gătit la foc mic pe aragazul sufletelor celor 50.000 de oameni din Piaţa Constituţiei.
Fiecare a primit în dar un regal: şi-a trăit sau retrăit un fragment de viaţă în seara aia.
Prima experienţă cu adevărat multisenzorial concertistică, pentru puştii de clasa a IX a , care strigau versurile cântecelor de zici că erau la mineriadă; izul de vână, de revoltă şi de speranţă ale iubitorilor “Flower Power”, acelaşi cu cel din serile cântate la chitară, cu o ţigară “poştită” în colţul gurii; frisoanele de pe şira spinării şi bezna aia nenorocită, de dinăuntru şi din afară în orele de “revizie” la căldură şi curent – frisoanele astea le ştiau toţi cei care cunoscuseră anii ’80; nostalgia că n-au fugit la cehi cu motocicleta lu’ bunicu’ – pentru ăi’ de 60 şi ceva de ani, plânsul înfundat în gât că iar o să îi dea mama soră-mii zeamă de orez în locul laptelui care s-a terminat fix înainte să îmi vină rândul, pentru ăia de 30 şi ceva de ani, ca mine, fraţi mai mari şi bază de stat la cozi înainte de ’89.
Oamenii au venit la pomu’ lăudat pregătiţi să îşi provoace toate simţurile, care trebuiau să se întreacă într-o cursă nebună: s-a auzit, s-a văzut sau s-a simţit concertul ăsta? Ce n-au ştiut nici ei, nici eu, este cât de mult te poate apropia o pasiune comună, consecventă şi sfântă pentru sufletul tău, de atingerea unei stări de graţie. Da, da, graţie, chiar şi când pe zid a apărut, la întrebarea “Mother, should I trust the government”, răspunsul clar, în româneşte “LA DRACU’, NU”.
Să spun că tot părul, de pe unde îl aveam, făcea valuri de tribună la cântecele lor, nu descrie destul de plastic micile electroşocuri ce-mi începeau la glezne şi se terminau în urechi.
Dincolo de reacţiile emoţionale, fiziologice sau de altă natură, concertul ăsta a adus celor prezenţi confirmarea că nu au sperat degeaba. În ciuda unui regim absurd, demn de scrierile lui Kakfa, oamenii au găsit metode de a supravieţui. Una dintre ele a fost ascultarea, derularea şi reascultarea albumului “The Wall”. Răcnetele, ţipetele, aplauzele, versurile ştiute pe de rost s-au îngemănat tandru într-o noapte pe o singură voce.
Şi la un anumit moment, când tocmai trecea o undă de reflector peste faţa tatălui meu, privirea lui, ciudată, nemaivăzută până atunci, cu un ochi fericit şi cu celălalt spunând “ce-i mai bun, abia acum urmează”, mi-a adus aminte de un crez mai vechi: visele pot deveni aievea, dacă vrei să crezi în ele şi să faci totul pentru ele.
Aşadar, tată, mulţumesc că mi-ai arătat cine sunt derbedeii ăia de la “Pink Floyd”, şi acum 22 de ani, şi în 28 august 2013.
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Înduioșătoarea poveste a lui Diego
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
