Doina Ruști întreabă
Cum știi că te-ai îndrăgostit?
Ce semne clare îți spun că ești îndrăgostit/ă?
Cum se manifestă la tine? Mental, fiziologic, atitudinal, emoțional? Cum știu apropiații că te-ai îndrăgostit?
Răspund Laura Vasiliu și Liviu Ioan Stoiciu
Laura Vasiliu
Actriță la Teatrul Nottara, cunoscută și din filme, mai ales din 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (regia: Cristian Mungiu), multi premiatul film, care, printre altele, a primit și Palme d’Or”, la Cannes, 2007. A făcut roluri de intensitate dramatică în Milo (Roel si Berend Borshma), Il resto della notte (regia: Francesco Munzi), Binecuvântată fii, închisoare (regia: Nicolae Mărgineanu), Martorii (regia: Dan Piţa), Corps et âmes (regia Laurent Carceles), Ariane Ferry (regia Gerard Cuq si Silvie Aime) s.a. Intelectualizată, excesiv de discretă și cu un respect total față de echipă și de joc, Laura Vasiliu este la fel de convingătoare și pe scenă, schimbând cu dedicație registrul de la Nina Zarecinaia (Pescărușul lui A.P. Cehov), la Julieta (Romeo si Julieta, Shakespeare) sau la personajul titlular din “Domnișoara Nastasia” de G.M. Zamfirescu. Arta ei interpretativă a fost recompensată cu premii, între care Premiul FIPRESCI pentru cea mai bună actriță (alături Ana Maria Marinca), Premiul Gopo pentru cel mai bun rol secundar feminin, Premiul UCIN pentru cel mai bun rol secundar.
E o senzație de amorțire a simțurilor și de bine în tot corpul. Port cu mine starea asta orice aș face, dar mai ales chipul, chipul lui îl am pictat pe retină. Simt o bunătate deplina, fără umbre, față de oricine; nu cunosc decât un singur subiect de discuție: EL. Bineînțeles cu toată înflăcărarea. Cu toată pofta analitică. Nu mă mai opresc în a-l analiza sub toate aspectele, cele negative fiind de fapt micile scăderi ale perfecțiunii.
Poate fi începutul iubirii sau o boală a imaginației hrănite din abundență. Pentru mine funcțională e a doua variantă. Iar convalescența este atroce. Nu m-am ferit niciodată să mă îndrăgostesc, nici atunci când minciuna era gogonată, pentru că îmi dă o bună stare creatoare. Simt ca atunci când lucrez la un personaj, parcurg etapă cu etapă, traseul unui îndrăgostit: palpitații, insomnii, nelipsiții fluturi (peste o gastrită supăratoare), năucelile și, în general, asaltul propriilor limite.
Poate Dumnezeu a lăsat îndrăgostirea pe lume ca să ne apropiem unul de altul în stare de grație. La un moment dat ni se ia acest dar și toată viața noastră trebuie să căutăm să-l recuperam. Dacă nu înțelegem asta, credem că s-a terminat iubirea și rătăcim amăgiți și dezamăgiți printre oamenii pe care i-am fi putut iubi. Ce bine că marii îndrăgostiți ai omenirii ne susțin ca niște piloni veșnici: Hristos, sfinții, mamele de pretutindeni…
***
Liviu Ioan Stoiciu, pentru prieteni – LIS,
Este unul dintre cei mai apreciați poeți ai generației optzeciste. Volumul său de referință este Cantonul 248, un corpus de poeme care creionează halucinant o geografie sublimă a unei halte CFR. Foarte bine primită de critică, multi premiată, poezia sa se caracterizează printr-un sentiment tragic și molipsitor. A publicat multe volume de versuri, dintre care voi numi aici doar trei: La fanion, Ruinele poemului, Poemul animal. A fost recompensat pentru poeziile sale cu cele mai importante premii, printre care Premiul USR, Premiul “Mihai Eminescu” al Academiei României, Premiul ASB. În afară de poezie, scrie proză, teatru, basme și publicistică, unde aș include și Jurnal stoic din anul Revolutiei, urmat de Contrajurnal , o carte document și o scriitură de înaltă calitate.
Nimeni nu mai e ca tine
Din start trebuie să subliniez că toată viața am fost subminat de timiditate (parțial, din pricina timidității am ratat „mari cauze”, inclusiv în dragoste). În adolescență (în liceu) mă îndrăgosteam fără speranță de fete cărora nu îndrăzneam să le declar că sunt îndrăgostit de ele. Nu uit o copilă drăguță, pe care o vedeam la un balcon, la bloc, la etajul I, la Adjud (eu locuiam în casa părintească la curte și-i invidiam pe cei care locuiau la bloc, fiindcă aveau toaleta în apartament și apa caldă la discreție, aveau mâinile fine, cu unghiile îngrijite, spălate des cu săpunuri fine, îmi imaginam). Nu-i știam nici numele și n-a avut niciodată idee că sunt îndrăgostit de ea. Chipul său m-a urmărit ani la rând. Nu am fost atent la evoluția ei, dar i-am aflat numele întâmplător când a murit, orașul o deplângea, cancer la sân, terminase facultatea și născuse o fetiță…
Curios, în liceu am fost îndrăgostit de o altă fetișcană, elevă din Cartier, cu care abia am înfiripat o idilă de o convorbire-șapte, o sărutasem și mângâiasem (sau ea mă sărutase și mă mângâiase), avea o paloare cu care nu eram obișnuit și un trup de vis — a murit tot de cancer, adolescentă, motiv să mă retrag și mai mult în mine însumi. Rămâne o enigmă de ce timiditatea mă însoțește până azi și în relațiile cu femeile, în condițiile în care mi-am început viața sexuală de la 11 ani (cu o tânără cu zece ani mai mare decât mine, care stătea vara într-un prepeleac să păzească via părinților ei, vizavi de Cantonul 248, halta Adjudu Vechi, unde tata avea locuință de serviciu și unde eu am copilărit; acest „eveniment”, am impresia, a declanșat primele mele versuri).
Mai apoi, crescând, mi-am spus că e o chestiune de compatibilitate. Am rezonat numai la femei îndrăgostite de mine. Cum știam că sunt îndrăgostit? Păi eram paralizat de imaginea trupească și sufletească a celei de care eram îndrăgostit, devenită o a doua persoană din mine (prima persoană din mine eram eu, nu?), gândeam la fel, ajungeam să ne înțelegem din ochi. Eram complet în mine însumi, așa, în doi, îndrăgostit: eu, bărbat și ea, femeie, plus și minus, pozitiv și negativ în același timp.
Din păcate ne-a distrus pe amândoi gelozia, imposibil de ținut în frâu, contradictorie teoretic (ne împăcam în pat, din necesități „fiziologice”, simțind nevoia să ne descărcăm tensiunea reciproc), subconștientul ne dejuca orice tentativă de echilibru atunci când nu ne controlam unul pe altul. Personal, n-am cu ce să mă laud, m-am îndrăgostit și la 50 de ani, pregătit sufletește să-mi distrug viața. Fiindcă la trezire, atunci când constatam că m-am îndrăgostit orbește de cine nu trebuie, studente (am avut două „aventuri teribile” în acest sens, amândouă fiind de… „moravuri ușoare”, cum se mai spunea pe vremea mea; nu le judec, mi-am pierdut mințile iubind două femei frumoase, de o sensibilitate și inteligență aparte, ambițioase, se credeau buricul pământului, dar care, din cauze naturale, n-au putut să aibă copii, motiv să-și bată joc de destinul lor și să se ferească să-și întemeieze o familie bazată pe respect), m-am gândit la sinucidere.
Fac parte dintre sinucigași, am avut parte de mai multe tentative… Sunt atâtea de spus. Totuși, am avut noroc, la 25 de ani m-am căsătorit cu o scriitoare, în 1975, s-a născut un băiat (azi are 39 de ani), m-am echilibrat, m-am așezat la masa de scris și am scos cărți (în ele e descărcată tensiunea unui alt gen de iubire, complementar), la 52 de ani (e inversarea vârstei de 25 de ani, observ) am divorțat, îndrăgostit de una din cele două studente pomenite (e o poveste lungă; am primit un semnal greșit atunci, la 50 de ani, când eram considerat „om serios”; eram în anul 2000, al Apocalipsei, îmi ajungea cât am trăit, voiam să mă sinucid și am crezut că studenta de care m-am îndrăgostit din senin e trimisă să mă salveze), azi sunt împreună cu fosta soție…
Semne clare că te-ai îndrăgostit? Faptul că viața ți se pare frumoasă și atunci când ai necazuri, că redescoperi pur și simplu lumea, îi iubești și pe cei din jur, nu numai pe cea pe care o iubești, ești transportat într-o altă dimensiune sufletească. În plus, te reactivezi trupește („mental, fiziologic, atitudinal, emoțional”, cum se subliniază în întrebare), îndeosebi sexual, ești dispus să faci toate nebuniile „fiindcă ești îndrăgostit și iubești” și nu-ți pare rău că încalci reguli ale moralei creștine, eventual, învățând să te ierți singur (găsești scuze credibile când greșești)… Cum știu apropiații că te-ai îndrăgostit? Simplu, e bătător la ochi: devii mai luminos, „emani a iubire” (mai ales la femei se vede când sunt îndrăgostite), simți că nimeni nu mai e ca tine și nu înțelegi de ce n-ai văzut și auzit sau perceput ce vezi, auzi sau percepi acum, când ești îndrăgostit — în primul rând descoperi valențele frumuseții, te miri continuu că e posibil așa ceva: Dumnezeu te-a binecuvântat…
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
