La întrebarea deja bine cunoscută de după concediul de iarnă “ce ai făcut în concediu?” nu pot răspunde mai simplu și mai complex totodată, decât că am trăit. Efectiv, asta am făcut. M-am întâlnit cu oameni vechi și noi în viața mea, mi-am făcut ordine doar în casă, dar mi-am permis libertatea de a simți dezechilibrul emoțiilor noi aduse de un “el” abia cunoscut, am primit și am dăruit cadouri, momente, timp, atenție și experiențe. Am fluctuat de la agonie la extaz în doar două săptămâni. Am simțit viața, familia, prietenii, spiritul sărbătorilor, îndrăgostirea, dar și singurătatea și lipsa sentimentului de a fi acasă, de a fi în siguranță, de a prinde rădăcini.
M-am odihnit, am pierdut nopți, am câștigat momente, am râs cu lacrimi și am plâns. Am așteptat lucruri care nu s-au întâmplat și am primit altele la care nici nu sperăm. La fel și la oameni.
Din tot ce mi-am propus, am făcut doar ce am simțit, la fel și din tot ce mi s-a întâmplat fără să îmi propun. Am aflat lucruri despre mine pe care nici nu le bănuiam și mi-am anulat păreri în care credeam cu tărie. Și nu pot să nu remarc ce mod surprinzător are viață de a ne arată cât suntem de neșlefuiți și de versatili în față provocărilor de tot felul. Cum într-o zi, aparent banală, devii cine n-ai sperat sau n-ai crezut vreodată că o să fii și cum de atunci înainte nu o să mai fii niciodată la fel. Ce impact are un moment într-un suflet de femeie, ce tablouri pictează în imaginația ei, ce muzică îi compune în suflet și ce spectacol poate constitui la final.
Câtă încredere în sine aduc momentele de slăbiciune și de vulnerabilitate asumate în toată deplinătatea lor, depășite cu demnitate la timpul potrivit.
Citiți și Nu sunt o femeie pentru publicul larg
Dacă privim viața că pe o călătorie, cu siguranță destinația finală este sufletul nostru. Degeaba ne raportăm la iubirile din trecut, din prezent, la reușitele personale și profesionale, la bunurile câștigate, primite, cumpărate, la prieteniile încheiate sau închegate, cred că singurul rost este împlinirea noastră, a fiecăruia cu sine.
Cred că ne căutăm infinit în ceilalți sub diverse forme, poziții și grade de rudenie, etichete mai bune sau mai puțin bune, când de fapt e doar o căutare nesfârșită a noastră. Învățăm să ne iubim și să ne acceptăm prin raportarea la iubirea și acceptarea altora, învățăm ce e binele și răul doar prin comparație, ne definim și ne împlinim prin obiceiurile timpurilor pe care le trăim. Ne punem etichete de iubite, soții, amante, soții iubite sau soții înșelate, iubite oficiale, iubite ocazionale, dame de companie, prietene cu beneficii doar raportându-ne la câte o relație mai impregnantă în sufletele noastre, când de fapt la baza este doar căutarea echilibrului cu noi înșine.
La ce ne folosește statutul de iubită oficială, de soție, dacă el își iubește amanta mai mult? Dacă preferă nopțile la hotel, decât serile în familie? Așa ne împiedicăm de etichete, de noțiuni, când de fapt nu vrem decât să fim iubite și acceptate de noi, de ceilalți. Ne validăm prin examene, prin diplome, prin certificate de competențe, de căsătorie, când de fapt la finalul zilei, indiferent că pui capul pe pernă singură în pat, lângă soțul tău sau că adormi pe pieptul bărbatului a cărui amantă ești, socotelile ți le închei tot tu cu tine, demonii ți-i potolești singură și conștiința curată sau murdară îți vorbește doar ție, restul e doar recuzită și decor.
Așadar, ca principală rezoluție pentru 2020 nu vreau decât să-mi trăiesc viața to the fullest, că e singura pe care o am și timpul oricum este limitat, lucru pe care vi-l doresc și vouă.
La mulți ani!
Guest post by Denisa Ion
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
