„Ce faci?” De câte ori pe zi pui întrebarea asta? De câte ori pe zi o primești? Sau de câte ori pe zi primești si oferi același răspuns automat: „Bine”. Un bine vesel, optimist, un bine sec sau, de multe ori, un bine plictisit, enervat, uneori trist.
E greu de crezut că o întrebare de genul ăsta îți poate da bătăi de cap. Zâmbești, răspunzi sau nici măcar nu trebuie să te străduiești să faci treaba asta. Iar indiferent de modul de bine ales ca răspuns, cel care a întrebat pare mulțumit.
Zilele trecute am fost întrebată a mia oară în viaţa mea „Ce faci?”, lucru ce m-a făcut să ofer același răspuns automat „Bine”, însă ce a urmat a declanșat furtuna în mintea mea.
„Răspunzi şi altceva?”
Pe moment m-am blocat, nu îl priveam ca să îmi dau seama de sinceritatea întrebării lui, oricum lumina nu mi-ar fi permis să-i studiez chipul, așa ca am spus simplu şi netulburată „Bănuiesc că e o întrebare de politețe”.
„Nu, chiar nu este!”, a răspuns persoana din stânga mea.
Discuția noastră s-a încheiat la fel de brusc cum a început, așa că mă simțeam salvată.
Oare ce știe omul ăsta despre mine? Ce secret de-al meu, ce gând ascuns, a tras cu urechea la vreo conversație ce nu îi era destinată? Nu cred că ar vrea să cunoască brontozaurii vieții mele.
Totul a rămas ascuns sub zâmbetul meu perfect şi mascat de celelalte perfecțiuni din viaţa mea. Însă întrebarea asta a răsunat mult timp în mintea mea şi era mai mult decât un simplu „Ce faci?”. Poate un „Cum ești?”, poate un „Cum te simți cu adevărat?” sau „Când ai fost ultima dată fericită?”
A prins toate formele luptelor mele interioare. Şi mai mult de atât, a prins curajul de a-mi răspunde mie, oare ce fac cu adevărat. Am şi uitat când s-a interesat cineva ultima oară sincer de starea mea cu un simplu „Ce faci”. Sau când am întrebat eu lucrul ăsta cu intenția de a şti mai mult. M-am învățat cu atâtea automatisme, încât nu era nevoie să răspund altceva. Tind să cred că nu vrea nimeni asta… întrebam așa, scurt, cu gândul „nu spune mai mult, le am destul pe ale mele, încât să le mai suport şi pe ale tale”. Ne închidem în noi, ne pierdem în egoism, dar undeva, într-un colțisor al inimii noastre, vrem să fim înțeleși.
Dar nu, nu putem fi, atâta vreme cât noi, la rândul nostru, uităm să îi înțelegem pe cei din jur, atâta vreme cât punem întrebări seci, cu speranța să primim răspunsuri simple.
Nu poți primi ceea ce tu nu oferi. Trebuie să înțelegem lucrul ăsta; oferă compasiune şi vei primi şi tu, la rândul tau. Oferă gânduri bune şi o să le primești. Oferă mângâieri, dacă vrei să fii mângâiat. Oferă iubire, daca vrei să o primești iubire, la rândul tău.
Astăzi învățăm doar că trebuie să fim fericiți, mai ales când nu îți lipsește nimic, ce poate să te tulbure? Fericirea asta nu trebuie să vină cu costuri, trebuie mimată cu orice preț.
Şi dacă te pot minți atât de frumos pe tine ca sunt bine, atunci mă pot minți şi pe mine.
Guest post by Mirela Lupuleţu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
