Oare ce ar putea să mai genereze în carpato-danubiano-pontici o mișcare de revoltă care să aibă alte consecințe decât cele cunoscute? Vorbim până la urmă de poporul care a îndurat, poate, cea mai atroce dictatură comunistă din Europa.
S-a stat în foame, s-a stat în frig, s-a stat în frică și s-ar mai fi stat, dacă nu s-ar fi prăbușit comunismul în propria monstruozitate. Și ce anume l-a indignat pe carpato-danubiano-pontic?
L-a indignat troaca morală în care s-a zbătut țara toată? Delațiunile l-au indignat? Crimele (vedeți, în acest sens, și filmul Arest, de Andrei Cohn – e acum în cinematografe)? Lipsa libertății? Dărâmarea bisericilor? Nu neapărat.
Lipsa citricelor și a programului televizat – asta a mișcat masele largi, populare. Este, deci, o nebunie să crezi că un Ceaușescu care ar fi umplut alimentarele cu portocale, lămâi, banane și carne de porc, care ar fi dat la televiziunea națională campionate mondiale de fotbal și filme deocheate, ca la sârbi, ar fi supraviețuit? Este? Chiar este?
Apoi, în tranziție, dresați sub jug, nu a existat țeapă de tranziție pe care carpato-danubiano-ponticii să nu o îmbrățișeze entuziast.
Și pe cine mai mișcă acum, aproape de anii ’20 ai secolului XXI (aici am ajuns!), că a fost ales președintele republicii (ea însăși ilegitimă) timp de zece ani un ordinar turnător la Securitate (la care au făcut cu grație sluj în genunchi și elitele noastre contrafăcute)? Ei, și ce? A dat alde Petrov în cap la lume?
Carpato-danubiano-ponticii au tăcut, și-au văzut de treabă, au fost cuminți, cu grumazul sub bocanc, au așteptat să se facă țuica și anul ăsta, au strâns cureaua, au mers pe burtă în tot timpul bezmetic de dinainte de dreptul de a munci peste hotare.
Și ce ar fi fost o Românie fără Europa? Oare unde am fi ajuns noi între noi, conduși de patrioți rrromâni verzi? În ce Belarus, în ce Bosnie?
Iar acum, uită-te la noi, suntem încă la abecedarul democrației și la capătul indignării stau tot impostorii și securiștii de rit nou, gata să pună mâna. Sigur, sigur, și o mână de mari naivi – puțini, mereu prea puțini.
Iar țara, țara merge neabătut înainte, tractată de vremuri și ea, acolo, o Bulgarie de la nord de la Dunăre.
Suntem în continuare făcuți la alba-neagra cu Justiția, cu Sănătatea, cu Transporturile, cu Cultura, cu tot ce ar putea să dea o civilizație.
Avem isterie cu sclipici, mofturi și feedback, ne-am deprins cu absența presei, a informațiilor, a faptelor, a bunului simț, bugetarii îi urăsc pe corporatiști și viceversa, pe când coloana vertebrală a unui stat de drept lipsește, sub toate perdelele de fum.
Normalitatea ne ridică sprâncenele a mirare și suntem gata să idolatrizăm toți mediocrii care ar putea fi suspectați de decență.
Nivelul vocabularului în spațiul public e jos și va mai coborî, mirosul toamnelor noastre urbane e cel al transpirației stătute peste care se dă o boare de spray ieftin, turcesc, ne urâm între noi, fiecare într-o cutie de tablă, mirați că nu avem loc pe șoselele din mileniul trecut.
Dar nu, nu coborâm din ele, fiindcă în această coadă eternă stă demnitatea noastră de orientali pe care veacurile s-au chinuit să îi apropie de perfidul occident, dar zadarnic.
Paznici de parcuri cu steatoză hepatică, apatici și cu cataractă sunt gata să păzească iarba, să nu călcăm pe ea. Și pentru că suntem minunați în paradoxurile noastre, avem, totuși!, campioana en-titre la Wimbledon. Nu e ea chiar româncă-româncă, dar orișicât, e de la noi din Constanța, ceea ce abate asupra noastră o nețărmurită bucurie de popor mic, de la țară.
Citiţi şi Disoluţia umanităţii
Bun, să recapitulăm unde am ajuns – am ajuns la capitolul “Ce e la capătul indignării?”.
Fiindcă dacă la capătul indignării e și mai multă indignare, nu vom ajunge nicăieri. Cetățenii autonomi se cresc – iar peste Educație tronează analfabeții și toți acești dresori care amputează visele, pasiunile și marile speranțe.
De aici trebuie plecat: educația noastră e tot ce e mai greșit pe aceste meleaguri. Din nou și din nou și din nou: dacă la capătul indignării nu începem să învățăm să trăim ca oamenii între oameni, nu ca stăpâni și slugi, nimic niciodată nu va trece – trecutul nostru continuu fi-va etern.
Vom tot inaugura degeaba ani școlari, cu popa binecuvântând discursurile inepte ale primarilor noștri. Nu vă revoltă amănuntul?
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Domnul Iisus, domnul Eminescu și domnul Georgescu
Prostia omenească și prostia românească
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
