Iubirea nu are gust de plastic. Doar cafeaua rece reușește această performanță notabilă. Nu mai avem aplecarea către o ceașcă de cafea, cu farfuriuța ei, cu toarta ei mică de sticlă sau porțelan. Ne sperie eleganța cu care se acompania cafeaua pe vremuri. Astăzi, nu am ști ce să facem cu eleganța pe care încercăm să o descoperim în reviste glossy.
Ne place cafeaua cu gust de plastic, femeile cu gust de ambalaj și tot ceea ce sclipește la prima vedere, la prima întâlnire, la primul job, la prima intersecție cu sclipici. Suntem setați pe sparkling, pe marketingul vieții și nu pe viața trăită, reală, simțită, palpabilă, pe care o strângem în căușul palmei. Parcă sună a necrolog și nu a prolog al unei povești cu pisici cafengițe.
Când oamenii degustă plasticul, pisicile înfloresc o poveste cu firescul lor felin, fin, sibilinic.
– Nu te speria. Sunt trei.
РSunt mai multe dec̢t de obicei.
– Avem de unde alege. Trebuie să găsim pisica perfectă.
– Ä‚la mic sorbea urmele groase de pe pereÈ›i.
– Nu o să-i crească tensiunea, stai liniÈ™tită. Și nu este la prima încercare.
– Oamenii beau prea multă cafea.
– Oamenii vor prea mult plastic.
– Dar noi avem nevoie de plastic.
– Nu prea avem nevoie de oameni.
– Ba da! Nu fi rău.
– Dacă îți dau o coadă peste ochi, răspunde cu surâsul unui om cald È™i pofticios ce curtează femei când bea cafea dimineaÈ›a.
– Vrei să mă alinÈ›i?
– Vreau să-È›i fiu pernă.
– Oooo. Cee drăguÈ›! Lasă asta. Nu-i nevoie. Avem trei acum.
– Da! Chiar trei.
– O să o sorb eu pentru ăla mic.
– Ai grijă la mustăți. Nu-mi place să-È›i strici cromatica mustăților È™i împrejurimile.
– Nu mă omor eu după cafea.
– Te rog nu o mai lăsa cu urme. Știi că îi place să-È™i bage botul. E curios. Ca noi!
– O să fie cardiac de la atâta curiozitate.
– Nouă ne place curiozitatea.
– Și nouă È™i oamenilor.
– Da!
– Cred că în punctul acesta ne asemănăm cu ei.
– Aici È™i la cafea.
– Da, dar noi nu bem cafea.
– FireÈ™te! Ce bune perne sunt pentru noi cănuÈ›ele lor de plastic.
– Da. Sunt moi. Mama povestea că pe vremuri oamenii beau cafeaua în ceÈ™ti grele È™i scumpe. Era bătută mereu când mai spărgea câte una.
– ÃŽÈ›i dai seama ce perne erau pe vremea mamei tale. Asta micu’ nici nu È™tie cât ar trebui să se bucure pentru plastic.
Și totuÈ™i există viață È™i după plastic È™i cafea rece… Ce n-aÈ™ da să am È™i eu o pisică-pernă pentru mine.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Un trend nesănătos: unt în cafea
Îi zici destin, o faci. Și apoi?
Povestea pantofilor portocalii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
