– Îmi placi mult… Dacă nu ar fi fost așa, acum aș fi stat de vorbă pe net cu… ea.
Ce ziceți de așa declarație? „Ea” era iubita oficială, aflată într-o delegație mai lungă. El, prietenul unui prieten pe care îl cunoscusem de curând la o petrecere și de atenția căruia nu mai scăpam. Problema era că nu prea îmi displăcea…, chiar dacă modul în care pusese problema era cât se poate de obraznic.
– Dă-mi motive să te aleg pe tine și nu pe ea…
Poftim? Ce să fac? Nu, nu mi se păruse, el chiar așa îmi spusese, privind galeș spre mine, ca un macho man de pluș.
– Păi… nu sunt deloc gospodină, am pretenția de la bărbatul de lângă mine să-mi mobileze bucătăria cu de toate – nu accept decât cuptor incorporabil și frigider cu două uși, să gătească, să știe să țină un mixer bun în mână și să facă deserturi gustoase și care, în același timp, să nu îngrașe, să aducă bani în casă și eu să-i cheltui, să nu mă întrebe niciodată nimic… Să mai zic?
– Iubito, eu vorbeam serios..
– Iar eu nu sunt iubita ta!
– Nu încă!
– Zău? Și cu „ea” ce facem?
– Ea… cum să-ți spun, nu prea mă mai interesează. A cedat prea ușor, atunci când am cunoscut-o și s-a dus naibii misterul…
– Să înțeleg că îți place o femeie doar atâta timp cât nu poți s-o ai și după ce începi o relație cu ea… brusc, nu te mai interesează? Cu alte cuvinte, tu nu vrei decât să vânezi, să cucerești, să îmbogățești palmaresul și apoi să treci mai departe. În condițiile astea, de ce ai o iubită? Nu crezi că merită și femeia aia mai mult de atât? Mai ales că, după câte văd, acum iar ai ieșit la agățat.
– Ești răutăcioasă… îmi placi de nu mai pot. Dar nu e așa. Femeia trebuie să-și păstreze misterul, să se ofere în doze mici, aproape letale. Să mă oblige s-o descopăr doar puțin câte puțin, să știu că mereu mai sunt lucruri care-mi scapă… să mă țină lângă ea, cu alte cuvinte…
– Și să înțeleg că „ea” nu poate să facă asta, dar, cumva, crezi că aș putea eu…
– Păi da, că am început bine…
– Mie-mi spui? Minunat aș putea zice.
După dialogul ăsta mai mult decât absurd, nu ne-am mai văzut un timp destul de lung. Eu mi-am propus să-l uit, mai ales că dialogul fusese preambulul unei nopți… Ce să mai, al unei nopți petrecute împreună… nu mă întrebați cum am ajuns acolo, că nu aș ști să vă spun exact. Cert este că s-a întâmplat și nici măcar nu mi-a părut rău.
Apoi, destinul, întâmplarea sau nenorocirea, nu știu cum să-i spun, ne-a readus unul lângă altul. Între timp, el se însurase cu „ea”.
– Și misterul? îl întreb amuzată.
– Să știi că nu mă dezic, dar treaba stă în felul următor. După ea am alergat o lună, nu câteva ore… în plus, ea gătește și eu mănânc, nu invers…. Ai priceput?
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ziua în care am divorțat de mama
Să-ți iubești destinul, chiar și când îți pare un dezastru
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
