Totul a pornit cât se poate de inocent şi curat. Părinţii voiau copii învăţaţi, care să devină membri respectaţi ai comunităţii. Pentru asta,îi trimiteau la madrassa, şcoala religioasă, undeva în savană, unde, netulburaţi de restul lumii, învăţau de la dascălul lor, marabou , Sfântul Coran. În câţiva ani, nişte tineri bărbaţi deja, vor fi în stare să recite întreg Coranul în arabă, chiar dacă nu este limba lor maternă. La rândul lor, vor deveni marabou şi unii din ei vor conduce rugăciunile în satul lor, vor face parte din sfatul satului, alţii vor deveni dascăli la rândul lor.
Aceşti copii îşi revăd rar părinţii, uneori sunt separaţi pentru ani întregi. Au adăposturi modeste, nişte case de chirpici sau din paie, şi mănâncă ce capătă în castroanele lor de la sătenii din cel mai apropiat sat. Care, evlavioşi, îi ajută să studieze şi să devină oameni sfinţi… sistem similar celui folosit de calugării budişti. Un sistem bun, menţinut sub control timp de sute de ani. L-am văzut funcţionând în madrassa satului Gongocarre, un loc izolat pe o insuliţă de pe fluviul Niger, unde tradiţia se păstrează.
Însă în oraş, în Niamey, sistemul a fost corupt şi a devenit periculos pentru aceşti copii, un sistem vicios, cea mai rea formă de cerşetorie organizată. În fapt de sclavie şi de trafic uman, pentru că aceşti copii nu au alternative. Ei sunt în continuare trimişi de părinţi la marabou, pentru ani întregi, dar învăţătura a devenit secundară. Acum îşi petrec cea mai mare parte din timp pe străzile din Niamey cerşind nu mâncare, ci bani. Ca în toate schemele clasice de cerşetorie, ei dau banii stăpânului lor, marabou-ul, în schimbul a puţină mâncare şi adăpost. Cred că sunt pedepsiţi dacă nu aduc suficienţi bani, ceea ce îi face insistenţi, cu tonuri uneori dramatice, necaracteristice pe aici. Oamenii sunt în general stoici, nu se plâng.
Îi recunoşti după castronul de inox sau aluminiu legat de ei, ceea ce reprezintă brand-ul lor, îi distinge ca elevi la madrassa. Marabou exploatează neruşinat statutul acestor copii, care în principiu ar trebui să devina lideri ai comunităţii şi care să conducă satul în rugăciune, o onoare între musulmani.
Acum îi vezi bântuind străzile, pieţele aglomerate, intrările la hotelurile pentru străini. Vinerea este ziua de vârf pe “piaţa” lor. Toţi elevii – cerşetori se strâng pe lângă moschei după rugăciunea de după-amiază, la ora două şi cerşesc la credincioşi… şi sunt cu sutele.
M-aş fi aşteptat ca madrassa să funcţioneze mai mult ca un sistem de protecţie socială pentru copiii abandonaţi, dar am fost liniştit că nu este cazul. În majoritatea societăţilor africane nu prea sunt copii abandonaţi, deoarece familia extinsă reprezintă plasa de siguranţă a protecţiei sociale. În schimb, aceşti copii sunt lăsaţi toata ziua singuri să cerşească şi sunt expuşi la toate riscurile copiilor străzii. Se cunosc cazuri de pedofilie. Autorităţile desigur cunosc situaţia, dar din motive care îmi scapă nu se iau măsuri. Poate situaţia este de aşa de mult timp încât nici nu li se mai pare că este ceva rău. Sau poate nu vor să-i supere pe liderii religioşi, de-acum învăţaţi la bani uşori care le vin din această “sclavie religioasă”. Ar fi probabil, sinucidere politică… Mă gândesc serios să scriu la CNN, care are o serie de reportaje despre sclavia modernă.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
