Nu mai poate omul să-şi ia concediu de îngrijire a papagalului adolescent sau de citit două cărţi super faine, că la întoarcerea în lumea reală găseşte informaţii neactualizate şi internetul rupt în două de moartea lui Corneliu Vadim Tudor. Aflu cu stupoare că a murit cel supranumit Tribunul. Aflu că sicriul nu a încăput ca lumea în groapă şi toate babele firoscoase fără deosebire de orientare în spaţiu îşi scuipă-n sân şi caută implicaţii mistico-religioase pentru ceea ce e, în primul rând, o regretabilă eroare umană: ăla care a săpat groapa nu a măsurat sicriul. Deci n-avea cum să încapă.
În primul rând, condoleanţe pentru familia îndurerată.
În al doilea rând, AJUTOR!
Am aflat cu stupoare că fostul proprietar al familiei îndurerate a fost (sper numai pentru unii) întruchiparea sentimentului naţionalist, cavaler fără pată şi prihană. Ba aflu că însuşi el a declarat că ”vai de neamul unde înjurătura e mai presus decât rugăciunea” şi că acest citat e folosit de iubitorii săi pentru a-l reabilita.
Aparent unii oameni au memorie mai scurtă decât un caras auriu.
Le-aş recomanda să recitească ultimul număr aprobat de Tribun şi apoi îi aştept să-mi explice unde e rubrica de rugăciuni şi de ce eu nu o văd decât pe cea de ”scuipaţi aici”.
Şi-mi aduc aminte de adolescenţa mea, când i-am admirat cultura, cunoştinţele, retorica, fără să văd găunoşenia din spate. Mesajul naţionalist propagat atunci prin partidul fondat de CVT mi s-a părut atât de seducător, încât m-am şi înscris în PRM. Însă în momentul în care a preluat (cam samavolnic) revista România Mare de la fostul prieten şi protector, Tudor Barbu am avut ceea ce aş numi acum un şoc cultural. În locul rubricilor pozitiv sau măcar aparent pozitiv naţionaliste au apărut mesaje de o duritate şocantă. Ţara pe care o vedea Vadim nu putea fi condusă decât cu mitraliera şi prin execuţii pe stadion, în cea mai sfântă tradiţie maoistă. Şi evident, cel căruia i se încredinţase misiunea semi-divină de a deţine şi acţiona mitraliera era Corneliu Vadim Tudor. Orice opinie contrară urmând să fie pedepsită exemplar, în aplauzele mulţimilor adunate precum romanii odinioară salivând după sângele creştinilor.
Şi nu mai înţeleg nimic
– nu înţeleg cum a avea o cultură vastă a devenit similar cu a fi un om de cultură autentic
– cum a urî visceral, urât, spumegând mizerie, alţi oameni doar fiindcă nu îţi sunt clone te face patriot
– cum dragostea de neam e definită nu prin faptele care să ridice Ţara, ci prin cât de mult a înjurat şi detestat alte naţionalităţi care au devenit rele prin excelenţă numai fiindcă erau non-români
– cum poeziile cu rimă handicapată (mă ierte persoanele cu dizabilităţi pentru comparaţie) cu care inunda fiţuicile urlătoare pe care le-a patronat şterg odele abjecte închinate soţilor Ceauşescu şi îl ridică în rang cu marii poeţi români
– cum omul care a lansat denigrarea adversarilor prin minciuni sfruntate a devenit o fântână a adevărului.
Până şi ultima poezie scrisă – cu titlu premonitoriu – este îngrozitoare. Se ia Moartea, se personifică, se acaparează, se îmbrobodeşte cu vorbe dulci, cafea amară şi prietenie falsă, ca la final să afle, după ce a sorbit ultima gură din lichidul maroniu (n-am încercat să fiu subtilă, lucrez cu materialul clientului) că a ingerat şi o bună cantitate de şoricioaică.
Pentru cei care s-au simţit mişcaţi de premoniţie, dragilor, mai ales dragilor creştini. Moartea e pasul pentru care ne pregătim o viaţă întreagă, încununarea vieţii terestre. E momentul de glorie al vieţii fiindcă doar prin urechea lui îngustă putem face pasul final spre Dumnezeu. Mai mult, la fel ca şi viaţa, izvorăşte tot din Atotputernic.
Să înţeleg de aici că prin otrăvirea morţii, ca atribut divin, poetul încearcă să-l asasineze pe însuşi Dumnezeu?
Pentru mine e de neînţeles cum un astfel de om a putut să devină prototipul patriotului român.
Însă dacă acesta este imaginea ideală a patriotului român modern, vă rog, opriţi Pământul, vreau să cobor la prima staţie.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
