Povestea ta este aceeași cu a mea. Aceeași mamă măritată cu un bărbat nepotrivit care, în timp, și-a înecat nefericirea în alcool, iar ea și-a aruncat frustrările pe copii. La 5 ani am vrut să mă sinucid. Atunci am fost bătută serios cu cureaua până s-au liniștit.
Toată viața mea am fost deprimată și am suferit pentru că „nu mă iubea nimeni”. De atunci am fost o paria în „familie”, pentru că am ales să nu tac și să îmi exteriorizez nemulțumirile. Bătaia pentru singura notă de 7 pe care am luat-o vreodată și celelalte bătăi, și stresul în care am trăit m-au îmbolnăvit de psoriazis.
Astăzi, ca o amintire, dacă am o perioadă de stres mi se irită toată pielea corpului. La 16 ani tata m-a lăsat pe străzi la propriu. Îi reproșam prea des că în loc să ne ofere condiții normale de viață (mâncare, vată, un tricou o dată pe an), preferă să bea banii… Așa am învățat că e bine să nu ai spirit critic decât dacă ai cu ce riposta.
Diriginta m-a „adoptat”, a vrut să mă înfieze, însă „mama”, când a aflat (părinții divorțaseră când aveam 10 ani), cu toate că până atunci nu a vrut să știe nimic de mine, nu a fost de acord. Nici tata nu și-a dat acordul.
Am ajuns să locuiesc cu ea. Mi-a făcut viața un coșmar, cu reproșuri zilnice, cu urlete și certuri zilnice, dar nu mă mai durea nimic, îmi era indiferent (eu eram motivul vieții ei distruse, din cauza mea nu se putea recăsători, nu putea să își schimbe serviciul, nu putea avea iubiți, nu avea suficienți bani, semănam cu tata, scopul vieții mele era să o omor (?!!)). Nu știu de unde am avut puterea să nu îi căsăpesc la propriu pe amândoi cu un topor, satâr sau alte asemenea. Mi-am dorit de multe ori s-o fac. La fel cum mi-am dorit de multe ori să îi trăsnească ceva din senin.
Am aproape 40 de ani și nu știu nimic de tatăl meu care, acum câțiva ani, se îmbolnăvise de cancer pulmonar. Nu m-am dus să îl văd. Am trimis niște bani la doctor. Nu mă interesează ce s-a întâmplat cu el.
Cu mama împart un apartament și atât. Nu ne salutăm pe stradă, nu ne salutăm de sărbători, nu ne vorbim, eu o evit prin casă. Așa mă simt bine.
Cu copilul meu am o relație frumoasă și liniștită. Acum mulți ani, mama mi-a spus cu lacrimi în ochi că nu crede că o astfel de relație este posibilă între părinte și copil (este inutil să adaug că nu am bătut-o niciodată, nu am obligat-o niciodată să facă nimic, nici măcar curățenie… dar are propria ei afacere de la 16 ani). Lacrimile alea nu m-au mișcat cu nimic. Nici unul dintre ei nu și-a cerut vreodată scuze sau iertare pentru ce a făcut. De aceea îl las pe Dumnezeu să îi ierte. Eu doar merg mai departe cu viața mea, așa cum este. Nu am scris asta pentru a-mi spăla rufele în public, nu o să mă recunoască nimeni, am scris pentru că demonii trebuie exorcizați și cei care pot s-o facă suntem noi. Și sunt mândră de mine că am reușit să nu ajung dependentă de mâncare, sex, alcool, tutun sau droguri. Și nici de „iubirea” altora.
Comentariul Riei la articolul Nu te suport și nu te-am suportat niciodată!
Citiţi şi
Mein Trump. De unde vine fascismul portocaliu
Scrisoare către Svetlana Aleksievici
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
