Mi-e dor de o foaie albă de hârtie şi de un pix care să nu scrie nici prea subţire, nici prea gros, să nu zgârie foaia, să curga literele aşa, lin… Dar de mult nu mai ştiu sa scriu cu mâna, cred că nici nu mai ştiu să ţin rândul drept, nici ochii nu mă mai ajută… da, ar trebui să-mi schimb ochelarii din nou. În schimb, tastatura o ştiu pe de rost, doar o ating şi gata, ies vorbele acelea care nu nimeresc butonul „on” al buzelor şi se înnegreşte screen-ul cu sute şi mii de vorbe aşa de uşor, de parcă erau plantate deja acolo…
Mi-e dor să mă pot opri din a vorbi în gând într-o engleză fără reguli de gramatică, engleza aia de doi lei învaţată în ore lungi de teleconferinţe şi în nopţi lungi pe chat, cu Google translate în paralel, cu un nevorbitor nativ de engleză, care mi-a transmis şi simplitatea vorbelor, şi nişte scuzabile greşeli de gramatică, şi accentul.
Doare rău, dar nu ştiu exact ce anume doare. Povestea a fost cea care ne-a împins să mai trăim o zi, şi încă una, ca să mai dăm încă o dată cu regulile de pământ, să mai trecem o dată peste bariere… şi, atunci când aripile lui vor fi crescut din nou, să-i spun: “Fly, my friend! Învaţă să trăieşti, tu… big child…”
Aşa că ce pot să mai spun, principii, reguli… am trăit toată viaţa respectându-le din tot sufletul. Acum, am cântărit mult înainte să demolez zidul dintre mine și viaţa reală. Doare al dracului de rău, dar măcar ştiu că viaţa mi-a facut un dar şi eu l-am primit. Nimic nu e întâmplător. Eu ştiu că va fi exact aşa cum i-am spus… va fi ok. After love, forever friends. Va avea familie, va avea copii… ce aiurea vise am, nepoţii mei se vor juca cu copiii lui într-o zi! Sunt ca o piftie la soare şi mă dau vitează… am luptat să-l fac puternic, ce ironie! Dar măcar ştiu că m-am îndrăgostit o dată în viaţa mea, ca să nu zic că am trăit degeaba! Aiurea rău, copilul asta are dreptate, the right person at the wrong time. Concluzia e… fuck this life… scuze pentru “life”. Nu mă dau înţeleaptă, vreau doar să spun că eu am luptat mult cu mine însămi. Şi mă bucur că am pierdut.
1987, sfârşitul verii
Proaspătă stagiară într-un orăşel din sud. Mă trezesc într-o dimineaţă vrăjită şi buimacă după un vis colorat: se făcea că eram adolescentă, undeva, pe un tărâm necunoscut, pe malul unei mări de smarald. Reflexe verzi, asta vedeam în vis. Lângă mine era un bărbat ce părea să aiba mult peste vârsta mea de atunci. Foarte înalt, slăbănog, îmbrăcat într-un hanorac roşu. Mi-a spus fără să mişte buzele:
– O să te găsesc… Nu ştiu când, nu ştiu unde, dar o să te găsesc. Lumea nu e atât de mare cum vrea să pară.
2015, sfârşitul verii
Pot să spun că sunt norocoasă. La 48 de grade şi 85% umiditate, e aproape imposibil să-mi dau seama dacă am sau nu bufeuri. Doar că uneori simt frig când ar trebui să mor de cald, alteori nu realizez că aerul condiţionat merge în plin şi mi-e olecuţă cald, dar nu prea tare. Eu niciodată nu m-am plâns de căldură. Alergam dimineaţa pe plajă și mă minunam, a naibii sunt, ce puţin îmi trebuie ca să mă lipesc ca buruiana, chiar şi în nisip! Şi marea nu, nu e de smarald, e de un indigo clar, doar că e atât de tăcută, fără valuri, fără muzică…
În ultima vreme m-am transformat. Primul semn a fost atunci când am văzut că nu mai pot, sau mai bine zis nu mai vreau să alerg. Din oglindă se uită strâmb la mine o femeie bătrână. A disparut magia, e ca în filmele alea horror în care, înainte de a se transforma în cenuşă, falsa zână îşi arată adevarata hidoşenie. Aşa mă simt. De vreo 2 – 3 ori pe săptămână mi se face foame și mănânc o coajă de pâine cu unt. Şi beau ceai negru. Am vin în casă, făcut din suc natural de struguri negri. Am încercat, dar mi-e imposibil să beau… e interzis.
Între timp…
Stau şi mă întreb cum naiba am trecut, aşa, prin viaţă, ca gâsca prin apă, fără să se lipească nimic de mine. Nicio iubire. Nicio emoţie. Am o familie simplă şi normală, am un fiu… doar că eu şi soţul meu suntem o echipă, nu un cuplu. Tragem în aceeaşi barcă, suntem ca doi prieteni pe viaţă… şi atât. Ne-am căsătorit de teama singurătăţii, simţind că dragostea nu avea să ne lovească pe nici unul prea uşor.
Dorul de iubire a început să mă macine odată cu trecerea anilor. La 40 de ani, pentru prima dată în viaţa mea, un bărbat mi-a spus că sunt frumoasă. Am avut grijă să-mi pun carapacea cu şapte straturi, ca să nu cad victimă propriei mele nevoi de iubire. Încet, cu timpul, iubirea acelui bărbat mi-a dat încredere în mine, chiar dacă nu i-am răspuns niciodată. M-am transformat. Am devenit un amestec irezistibil de femeie fatală şi Aunty Acid, care demonstra din plin că femeia e ca vinul. Şi am mers mai departe câţiva ani buni, până când m-a lovit.
Şi ca ridicolul să fie deplin, m-a lovit la 50 de ani.
Guest post by Cora Martin
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Vedere din trafic: cum arată o societate cu nervii la pământ
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
