Nu-mi mai amintesc dacă era toamnă târzie sau vară. Îmi amintesc doar verdele ochilor lui calzi, zâmbetul şi modul în care vorbea: apăsat şi puţin peltic.
Locuiam de vreo jumătate de an „în gazdă”, la doamna Ioniţă, un munte de femeie, ardeleancă din Câmpia Turzii, care stătuse vreo 50 de ani printre regăţenii pe care nu îi înghiţea deloc. Îl ştiam pe Vlad din ceea ce îmi povestise fratele meu mai mare. Terminase Medicină şi a ales să rămână un an în orăşelul de la poalele munţilor unde se născuse.
Eu eram învăţătoare, în primul şi ultimul an în învăţământ. Stătusem, fără să ştim că suntem atât de aproape unul de celălalt, pe strada B. P. Haşdeu, eu la un capăt, el la celălalt. Într-o zi, mi-a făcut o vizită. Doamna Ioniţă îşi savura la soare ceaşca de ness pe banca din faţa apartamentului. L-a scanat imediat şi din zâmbetul ei larg am înţeles că mă şi vedea măritată cu el.
– Hai pe la mine într-o zi, să mai povestim. Eu am un program încărcat din cauza învăţatului, dar o să îmi fac timp, promit, mi-a spus el atunci.
Am zâmbit, neputându-mi opri bucuria aproape copilărească. Am mâncat împreună o porţie de cartofi prăjiţi în bucătăria strâmtă care seara devenea dormitorul bătrânei.
După-amiezele erau la fel în micul oraş de la poalele munţilor: proiecte de lecţii, material didactic şi muzică. Ascultam pe vremea aceea, la televizorul rablagit din sufragerie care nu mai avea imagine, Vama Veche şi Vank. Nopţile parcă treceau şi mai încet decât zilele. Doamna Ioniţă lua în fiecare seară o tabletă de Diazepam ca să doarmă. Adormea până la urmă, dar nu mai puteam eu dormi eu din cauza sforăitului din bucătărie.
În toată monotonia asta, s-a întâmplat ceva. Vlad m-a invitat la ziua lui onomastică.
– Vlad Nicolae, i-am spus, o să ne petrecem ziua împreună. Ştii, e ziua mea de naştere în 6 decembrie. Împlinesc 20 de ani.
Casa lui era la zece minute de mers, dincolo de calea ferată. Am bătut la uşă şi m-a întâmpinat un miros puternic de scorţişoară. Vlad m-a invitat în camera lui dezordonată şi m-a uimit modul atent în care erau lipite pe pereţi termeni de medicină din cursurile lui.
Trecusem la a doua cană de vin şi de poveşti, când a apărut ea, iubita lui, despre care ştiam că îl părăsise. Se împăcaseră între timp. Am jucat Scrabble şi, la un moment dat, literele mi se cam amestecau în cap… scorţişoara, vinul, iubirea ei, prea multă că să nu rămână lângă el, visele mele de copilă de 20 de ani, stinghereala cu care răspundeam câteodată… cei zece ani diferenţă între noi…
La 4 dimineaţa m-au condus acasă. Ninsese toată noaptea, iar acum, de pe podul de peste calea ferată, totul părea fosforescent. Am trecut cu greu prin nămeţi. Le-am mulţumit printre sforăiturile bătrânei care umpleau holul.
Peste câteva luni, Vlad a plecat la Bucureşti. Ne-am reîntâlnit la o consultaţie după mulţi ani, el, medic cardiolog, eu cu ipohondrie, venită din Italia, cu soţul meu… I-am privit atunci ochii verzi şi m-am întrebat dacă îşi mai aduce aminte noaptea aceea.
În fiecare an, în 6 decembrie, beau o cană de vin fiert cu scorţişoară şi cuişoare, aşa cum îi plăcea lui, şi ascult cântecele Mariei Tănase pe care le-am ascultat în noaptea aceea la casetofonul lui prăfuit, prea puţin folosit, pentru că el era prea ocupat să înveţe.
Guest post by L.N.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Invitație la filmul de scurt metraj REFRENUL COPILĂRIEI
„Pe atunci eram săraci, dar fericiți”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
